Se poate asta? Să fie prea multă fericire? Păi cum adică, băi, nene?! Ne chinuim o viață întreagă să facem toate micile și marile sacrificii, să trăim frumos, să rămânem drepți, să nu uităm ce-avem în suflet ca să atingem măcar un vârf de linguriță din fericirea la care visăm și apoi vine cucoana asta să ne dea cu firma-n cap și să ne spună ea nouă că se poate și cu exces? Sigur, după ce stai să te gândești un pic, încep să se ițească argumente care să-ți dea ghes întru consimțire. Fericirea poate apărea în feluri pentru care viața ta să nu fie pregătită. Te poate da de-a berbeleacul un-doi, astfel încât să te transformi într-o stafie umblătoare, silit să alegi între viața calmă și liniștită pe care ai clădit-o cu greu și promisiunea unei fericiri cum nu ți-a fost dat să trăiești vreodată. Ce te faci, atunci, cu atâta fericire? O arunci cât colo ca pe-un demon ispititor sau te arunci tu în vâltoarea ei? Reacțiile oamenilor în fața marilor fericiri sunt, probabil, la fel de imprevizibile precum cele în fața marilor frici sau dureri. Singura deosebire este că fericirea este o alegere. Nu poți alege să nu te doară sau să nu-ți fie frică. Dar poți alege cum vrei să fii fericit. Sau nefericit.
Evident că nu despre oameni copleșiți de fericire scrie Alice Munro. Excesul de fericire nu vinde. Poveste fără “au, mă doare!” n-ai sa vezi. Colecția ei de 10 povestiri vorbește despre multe momente, mai mult sau mai puțin dramatice, în care oamenii au o clipă în care își dau seama că pot fi fericiți doar pentru că există. Aceste secunde apar de obicei după mari răscruci ale vieții, fie ele de orice gen. Povestirile sunt scrise prietenos, alert, cu foarte mare atenție asupra detaliilor.
Este genul de carte pe care o citești cu nesaț, trecând de la o situație la alta cu aceeași senzație pe care ți-o dau secvențele unui film bun de acțiune. Nu căutați fericirea explicată în rândurile pe care le veți citi, poate. Ea nu e acolo. Lăsați cartea să vă facă sufletul să tresară. Abia atunci veți vedea cam ce pariu fin precum un fir de pânză de păianjen a pus doamna de a scris-o.
Aș vrea să dau cartea asta mai departe. Postați mai jos comentariile voastre cu răspunsul la întrebarea: Când poate exista prea multă fericire?. În 30 iunie voi anunța câștigatorul.
Cel mai mult mi-a plăcut răspunsul dat de Lunatic Asylum. Felicitări și aștept un semn de la tine la insumi@danfintescu.ro ca să știu unde să îți trimit cartea.
prea multa
fericire? hmmm… nu e niciodata prea multa, sau cand e, ai vrea-o asa, prea
multa, pentru totdeauna. prea multa fericire e atunci cand primesti inapoi tot
ce tu daruiesti de ani de zile, fara a cere nimic in schimb, si atunci
fericirea aia doare cumplit de tare, pentru ca iti dai seama ca e efemera …
si nu stii cum s-o iei si ce sa faci cu ea!? ce-ti trebuie tie atata fericire!?
Din punctul meu de vedere, realizezi ca este prea multa fericire in momentul cand iti gasesti persoana care te completeaza in aceasta viata.Persoana care are ceea ce tie iti lipseste iar tu ai ceea ce ei ii lipseste, cea care te iubeste cu toate defectele pe care le ai si apreciaza calitatiile si personalitatea ta.Atunci realizezi ca ar putea sa se intample orice atata timp cat sunteti impreuna si ca ai vrea sa opresti pamantul sa se mai invarta, sa ramaneti impreuna pentru eternitate si sa gustati cu placere fiecare rasarit de soare pe care-l veti prinde unul in bratele celuilalt, fiecare reflexie in apa marii a soarelui cand acesta isi termina datoria pe ziua respectiva iar atunci sa realizezi ca fericirea materiala este doar o iluzie si una de scurta durata as putea spune.