Eu n-am vrut niciodată să-mi iau Kindle. Dragostea mea pentru cartea tipărită e atât de mare, încât chiar n-am vrut să las drăcovenia asta de gadget să mă vrăjească. Între timp, dorința de mă instrui cât mai mult, repede și bine despre industria muzicală m-a făcut să-mi calc pe orgoliul meu de snob cu iz de pagini vechi. Și-am dat banii pe gizmo.
Cum s-a nimerit de m-am kindle-uit fix când terminam cursul despre istoria The Rolling Stones, prima carte pe care am pus mâna mea virtuală a fost una de Andrew Loog Oldham, manager al grupului, ăla care i-a adus de la stadiul de trupă rezidentă la cel de staruri mondiale. Și tot pentru că taman ce terminasem cursul despre Jagger, Richards & Co, m-am hotărât să nu citesc fix despre ce învățasem. Am ales cea mai nouă carte a băiatului ăstuia, “Stone Free”.
Din câte știu, cartea nu a fost editată în limba română. Între noi fie vorba, nici nu cred că va fi vreodată. “Cetățeanul” care a scris-o e un necunoscut pentru marele public și nu cred să existe vreo editură care să-și dorească să își încerce mușchii marketingului cu el. Dar am găsit site-ul ăsta, de unde le puteți achiziționa loco, dar în engleză.
Oldham ia binișor fiecare șmenar (“hustler” este termenul pe care îl folosește el) din industira muzicală britanică a anilor ’60 și îi povestește în câteva cuvinte viața, precum și experiențe personale pe care el personal le-a avut cu oamenii ăia. Șulfele astea sunt: manageri de Beatles, The Who, Bob Dylan, precum și artiști mari ai timpului lor.
Deși îmi place să cred despre mine că sunt un om care se pricepe să buchisească în engleză, trebuie să vă mărturisesc că nu mi-a fost ușor să mă obișnuiesc a înghiți stilul lui Andrew Loog Oldham. E britanic în fiecare virgulă, în topică, stil și mai ales umor. Unde mai pui că dialogurile pe care le povestește sunt pline de expresii argotice ale Londrei anilor 60 – 70. Noroc că al meu Kindle are dicționar la teșcherea, că altfel nu cred că aș fi reușit să găbjesc tot ce zice el acolo-n cartea lui.
Dacă te obișnuiești cu limbajul, “Stonefree” devine fermecătoare. Plină de un haz ascuțit, pe care autorul îl îndreaptă cu generozitate către oricine, dar mai cu seamă asupra propriei persoane, cartea este de fapt un anuar al oamenilor care au transformat muzica (măcar pe cea britanică) dintr-un meșteșug într-o industrie puternică. Cu mare drag am citit cartea asta, iar pe celelalte pe care le-a mai scris Andrew Loog Oldham le păstrez pentru mai încolo, ca pe niște trufandale.
Citatele mele preferate din cartea asta:
“Cuvântul ‘șmen’ a fost degradat de istorie, dar dacă aș putea adăuga puritate unei astfel de îndeletniciri, ea ar fi marcată de teama divină a șmenarului care simte că e martor la unirea amoroasă a unui cântăreț cu un cântec în dormitorul unui bordel ale cărui chei sunt la sulfă-n buzunar.”
“Un artist bun, în ceea ce privește relația sa cu șmenarul, e ca un câine bun. Este dresabil și, dacă e tratat cum trebuie, dornic să aducă bucurii. Dar dacă șmenarul își confundă rolul său de lider cu cel de părinte sau iubit, fiara interioară a câinelui va sfârși prin a mușca.”
“Foarte rar se întâmplă să îi fie favorabil unui star momentul în care șmenarul trece de linia dintre profesional și personal.”
“Asigură-te că viziunea ta nu e de partea greșită a următorului val techno.”
“Întotdeauna trebuie să lipsească ceva, ceva ce nu mai managerul poate face pentru artist. Odată ce băiețelul în creștere și-a făcut plinul de lăptic, nevoia de a avea pe cineva care să-i țină sticla dispare. Este un adevăr trist al șmenului: cei mai buni șmenari se autoelimină din tablou.”
“Câteodată e mai ușor să vorbești cu toboșarul atunci când ești distrat și nu ai nimic de spus. Pe el nu-l deranjează asta. Și el e cu mintea în altă parte.”
“Ținta noastră era să trăim într-o lume ireală în timp ce câștigam bani reali.”
“Jerry este atât de plin de imaginație, încât eu cred că și-a petrecut cea mai mare parte a vieții ferindu-se de propriile idei, care ar fi putut să-l omoare.”
“Iubesc oamenii care spun că nu regretă nimic; mi-ar plăcea să-l cunosc pe tipul ăsta, Dl. “Nu-regret-nimic”. Până și Iisus are păreri de rău. Să n-ai niciodată încredere într-un om pe care nu îl poți face de râs.”
“Chestiile care ajung în ziare nu sunt ideile oamenilor din industrie, ci accidentele pe care ei nu le pot prevedea, dar pe care ei totuși învață să le gestioneze, mai ales în America.”
“Ratarea certifică incompetența managerului, succesul naște bănuiala că managerul nu e indispensabil.”
“Sid a murit împlinit. Pe bune. Așa și-a dorit el. A fost un fan al trupei, apoi a devenit membru al grupului său preferat, care e visul unei mari părți a fanilor. Visul lui devenise realitate, așa că oare ce-i mai rămăsese de făcut? Să devină, după mintea lui, cel mai mare tare Sex Pistol. Și cum putea să facă asta? Murind. Și cine să-l omoare. Maică-sa. Ea era dependentă. I-a împlinit visul. El a rugat-o.”
“Când auzi despre cineva că renunță la un fost partener de afaceri fără niciun regret, adu-ți aminte, tu urmezi.”
Motto-ul nostru, “Fericit să fac parte din Industria Fericirii Umane”, descria într-un mod artistic speranțele și schemele noastre.
“Acum, în cele mai multe cazuri, când un producător, un manager, sau o casă de discuri este întrebat dacă nu cumva plătesc prea puțin, ei pur și simplu mint. Sunt nevinovați de furt de la artist până când li se dovedești vinovăția de către un contabil si/sau avocat foarte scump și/sau foarte deștept.”
sursa imagine: www.paulgormanis.com
