S-ar putea să nu știți treaba asta despre mine, dar eu sunt rocker de fel. Am fost fan Slayer în școală și liceu, apoi, urmând traseul normal, m-am mai liniștit. Azi nu mai sunt chiar rocker sadea, dar nu m-am îndepărtat niciodată foarte mult de punctul din care am plecat.
De-asta, pentru mine, Andrew O’Neill – “A History of Heavy Metal” n-a fost doar o carte din care să caut să învăț chestii despre industria muzicală, ci a fost cu nostalgie multă. O’Neill vorbește despre trupe care mi-au dat dureri de gât de la dat din cap, pe care am mosh-erit pe la bairame, ale căror casete le-am vânat în Romană. Ba vorbește până și despre durerile de gât de la dat din cap.
Andrew O’Neill este un comedian și n-are cum să lase umorul deoparte nici măcar atunci când atinge istoria sacră a heavy metalului. Da’ n-o desacralizează deloc. Și nici nu-și asumă vreo clipă rolul de istoric obiectiv. De fapt, “A History of Heavy Metal” e o carte zămislită pe baza unui număr de comedie al cărui final îl aveți mai jos.
Nu cred că “A History of Heavy Metal” e o carte pentru non-rockeri. Dacă n-ai dat niciodată din cap, nici măcar n-ai să prinzi glumele. Dar pentru oricine a avut măcar o dată-n viață fiori la un riff cu distors – aur curat! Mie mi-a așezat în ordine cronologică și cauzală o mulțime de trupe. Ba mi-a adus aminte de niște nume pe care le uitasem de mult. Și, citind-o, am râs. Mult. Ba am mai găsit și două titluri de pus pe lista de lecturi viitoare.
Eu am citit “A History of Heavy Metal” în vacanță. E genul de carte ideală pentru astfel de momente. Și, cum în perioada asta suntem cu toții în vacanță silită, dacă dați de ea, nu ezitați.
Eu am citit cartea asta în format clasic, pe hârtie, primită cadou de la soția mea. În românește nu există sigur tradusă, iar pe Kindle o găsiți aici.
Citatul meu preferat din “A History of Heavy Metal” este*:
“Cum o iau așa, binișor, spre vârsta mijlocie, cred că lumea ar fi un loc foarte trist dacă n-ar exista tineri care să producă muzică pe care eu s-o urăsc.”
*traducerea îmi aparține
