Apple Music + Publishing = Love?

Varianta audio pe YouTube, SoundCloud, iTunes.

Numele Segal, cu diverse variante de ortografiere, pare sortit succesului în media. Îl las deoparte pe aikidoka Steven, că prea îl știm toți. Nici cu Mona n-am treabă, deși tare mi-aș fi dorit, pe când încă lucram în televiziune. Azi vorbim despre Elena, al cărei prenume nu dă nici cea mai vagă impresie cum că ar avea ceva de-a face cu Marea Britanie, da’ de-acolo vine. Ea este personajul principal al unei știri care săptămâna trecută a făcut mai puține valuri decât ar trebui.

Music Business Worldwide a anunțat că doamna Elena Segal taman ce fuse angajată de Apple Music. Iar platforma de streaming așa a bătut de grațios câmpii într-un comunicat de presă care mustea de intenții bune, că mai de-ți venea să zici că viața mișto abia începe pentru artiști și compozitori. Ziceau ei acolo că Elena va conduce un departament nou înființat care se va ocupa de… Deeee? Deeeeee?! Publishing!

Nu sunteți impresionați? Hm. Eu aș cam fi, în locul vostru. Mai ales dacă mi-ar fi dat Bărbosu’ harul de-a compune și viața m-ar fi făcut să semnez la un moment dat un contract de publishing cu vreo editură de pe la noi sau de aiurea.

LECȚIE AJUTĂTOARE DESPRE PUBLISHING

Dacă știți ce este publishingul puteți efectua o săritură de pe loc peste acest capitolaș drăgălaș. Eu îl scriu pentru cei de nu-s în industria muzicală (încă) și pentru cei ce sunt, dar îi cam încurcă o țâră la cântat cașul de la gură.

Publishingul este pentru compozitori cam ce este casa de discuri pentru artist. Adică prilej de vremelnică fericire, dar și de frecventă criză de nervi. Misiunea unei edituri muzicale (așa-i că sună îngrozitor în românește?) este aceea de a se asigura că omul sau oamenii care au compus un cântecel își colectează frumy bănișorii de fiecare dată când opera le este cântată prin vreun ungher de lume. De asemenea, tot editura muzicală este cea care are ca scop în viață găsirea eternă de noi clienți pentru operele ce le are în ogradă. De ce face ea asta? Pentru un procent din venituri, bineînțeles. Cât? Păi de obicei 50%. Da, jumate!

Dacă sunteți artiști la primul contract semnat cu o casă de discuri majoră din România și vi se pare că nu s-a prea adus vorba de treaba asta cu publishingul când ați dat cu subsemnatul, apăi să știți că ați fost primari. Nu aleși, ci la iscălire. Și că, atunci când ați semnat voi contractul ăla de simțeați că l-ați apucat pe Dumnezeu de un picior, ați făcut cadou publishing-ul casei de discuri cu care ați semnat. Mă rog, firmei care ocupă de treaba asta din cadrul grupului respectiv.

Chestia asta s-ar putea să vă intereseze, pentru că adevărații bani în industria muzicală nu-s din cântat ci din compus. Iaca un exemplu simplu, pe care îl dau mereu la cursurile pe care le predau: Bernhard Lloyd, Marian Gold și Frank Mertens sunt compozitorii unei piese care se cheamă “Big in Japan”. Conturile lor se îngrașă câte puțin de fiecare dată când se aude piesa asta, indiferent dacă ea e cântată de Alphaville sau de Guano Apes. Și, odată cu ei, își iau banii și publisherii lor. Acu’ s-a limpezit treaba?

APPLE ZICE: “O BAG NUMA’ UN PIC”

În comunicatul de presă Apple Music declara că departamentul lor de publishing nu își dorește să semneze direct compozitori, ci are ca scop colaborarea cu entități deja existente, pentru a mări veniturile artiștilor. Sună al naibii de frumos. Chiar nobil sună.

Da’ mie îmi vine să traduc puțin altfel declarația asta de intenție. Poate sunt eu cu capu’ afundat în teoria conspirației, da’ mie îmi sună a pretext de susurat în ureche de fecioară. Apple Music nu e nici fundație de binefacere, nici sindicat. Nu, domnule! E o afacere. Și orice afacere are drept țintă profitul. Iar business-ul ăsta al publishingului merge pe procente, nu pe intenții frumoase.

Astfel încât eu cred că misiunea doamnei Elen Segal la Apple are două etape. Prima este de a se inflitra în deal-uri pre-existente, care implică în primul rând marile contracte de publishing, în calitate de co-editură muzicală. Și, după ce le dovedește compozitorilor cât de mare e plusul din buzunar odată ce le-a intrat mărul în viață, să aștepte cuminte să expire contractul în derulare, ca să vină cu o propunere de nerefuzat.

SCENARIU SIMPLU

Hai să visăm un pic și ne hotărâm apoi împreună dacă a fost vis erotic sau coșmar:

Publisher-ul unui hit din 2018 semnează un contract de co-publishing cu Apple Music. Mașinăria de promovare a platformei de streaming își pune rotițele în mișcare, împinge piesa în playlisturi și în tot felul de sugestii, aduce bani grămadă și fericire pentru toată lumea implicată. Toate bune până aici, corect?

E, da’ viitorul s-ar putea să fie cam căcăniu pentru publisher-ul tradițional. Pentru că, atunci când se va ajunge la re-negocierea contractului cu compozitorul cel talentos, cine ar putea-o opri pe madam Segal să facă o contraofertă? Ba chiar una care să vină cu un subtil mesaj în care să i se comunice omului că, dacă nu semnează cu Apple, o să-i fie puțin greu să mai scoată capul dintre milioanele de alți compozitori pe care îi are platforma de streaming?

Iar voi, dacă ați fi în locul acelui om, ce ați face?

HAI SĂ COMPLICĂM UN PIC TREABA

Apple Music nu este singura platformă de streaming muzical din lume. Și, dacă ei s-au apucat să-și vâre degețelele în publishing, nu se vor apuca oare și ceilalți să facă același lucru? Caz în care ar începe să adie un iz de război apocaliptic, în care Spotify bagă cu capul la fund piesele compuse de compozitorii Apple, apoi se întâmplă vițăvercea și tot așa, până la adânci bătrâneți.

La ce ar duce scenariul ăsta (momentan SF) al meu? Păi la o segregare majoră a pieței, evident. Și nu-i ăsta cel mai nasol lucru. Faza e că, atacând direct marile contracte de publishing, Apple și-ar concentra energia asupra unor compoziții care au succes, în timp ce restul lumii, ăia mulți și obidiți, ar rămâne din nou pe dinafară, ducând un război pe care n-au cum să-l câștige. Adică în varianta asta, cam unde sunt compozitorii independenți? Hm. Chiar! Unde?

MARII PERDANȚI

Ăștia se văd cu ochiul liber. Publisherii mari, cei care fac business-ul ăsta în mod tradițional, ar rămâne fără mușterii. Dar au și ei o armă teribilă la cingătoare, care se numește back catalogue. Catalogul ăsta cuprinde toate hiturile trecutului, care sunt semnate deja. Ele alcătuiesc o halcă imensă a veniturilor din industria muzicală, pentru că piesele unora precum Sinatra, Michael Jackson, Led Zeppelin se vor asculta mereu.

Arma asta este de fapt amenințarea că, dacă Apple nu se poartă mumos, publisherul în cauză își va retrage catalogul de monștri sacri de pe platformă. E ca și cum ai zice: “Dacă îl mai bați pe ăla micu’ îți tai o mână. Da’ îmi tai și mie una.”

CONCLUZIA UNUI SCENARIU SCIENCE FICTION

Știu că toate articolele zic că e cazul să îmbrățișăm prezentul și să nu ne agățăm cu unghiile de trecut. Dar globalizarea asta începe să pută a monopol pe atâtea fronturi, încât tare mi-e că viitorul nu-i lipsit de granițe decât din perspectiva faptului că este controlat întru totul dintr-o singură clădire de birouri. Nu ale unui consiliu ocult al înțelepților, ci ale unei corporații. Iar intrarea jucătorilor de streaming pe piața publishingului s-ar putea să omoare tot binele pe care păreau că-l fac, de dragul aceluiași Zeu Profit la care s-au închinat generații întregi de capitaliști nemiloși.