Săptămâna trecută, când vorbeam despre cât de nociv poate fi un contract tip 360 semnat cu o casă de discuri, ziceam că în următorul articol voi încerca să găsesc un răspuns la întrebarea: de ce artiștii, compozitorii, managerii și impresarii din România nu au reușit niciodată să se grupeze în niște organizații care să le reprezinte și apere interesele? Nu știu ce mi-o fi venit să mă bag în asemenea spinoasă problemă, însă, dac-am zis, am zis.
În primul rând, ar fi bine să știți că astfel de organizații există la ăia de-s capitaliști de mai multă vreme decât noi. Există chiar federații internaționale care apără interesele artiștilor din orice domeniu. La noi, scriitorii și artiști plastici au astfel de “găști” încă de pe vremea comunismului. Cu multe eforturi, înjurături, ghionturi și poticniri, organizațiile astea au început să iasă de sub umbra secerii și a ciocanului.
Industria muzicală, însă, ioc. N-are ce să răsară de sub vreo umbră, pentru că ai patriei cântăreți par să fie incapabili de a se hotărî care le sunt interesele, cine e artist și cine nu și care om ar merita să îi reprezinte pe toți, fie și doar pentru o perioadă determinată. De ce, vin eu și vă întreb, oamenii din industria muzicală nu văd cât bine le-ar face o astfel de organizație? Nu știu.
LA CE-I BUNĂ UNIREA ASTA?
Pentru cine nu își dă seama, iaca o scurtă (și deloc completă) listă de posibile avantaje:
1. Pot lupta pentru condiții contractuale mai bune în relația cu casele de discuri.
2. Pot lupta pentru o fiscalitate normală a muncii lor, care să descurajeze lucrul la negru și să aducă o cotă corectă a câștigurilor artiștilor la bugetul de stat.
3. O voce unitară care să reglementeze gestionarea și colectarea drepturilor de autor și a celor conexe drepturilor de autor de la organismele care se îndeletnicesc cu treaba asta. Care organisme sunt învăluite într-o negură densă ce pare să se mai ridice niciodată (am mai povestit despre asta cu mult timp în urmă, pe vremea când amicul Florin Grozea era foarte îngrijorat de viitorul danturii sale).
4. Posibilitatea noilor veniți de a obține consiliere juridică și/sau de specialitate, astfel încât să nu ajungă să semneze contracte care să-i transforme din artiști în sclavi înfometați.
5. În cazul compozitorilor și aranjorilor se pot găsi noi metode de gestionare și colectare a drepturilor de autor provenite din servicii de streaming la nivel internațional.
6. În cazul managerilor și impresarilor, această organizație ar putea reprezenta factorul care să stabilească/stabilizeze prețurile pieței, să protejeze industria de escroci și să impună organizatorilor de evenimente să asigure condiții decente pentru artiști.
UNIȚI-V-AȚI!
De ce nu se întâmplă asta? Păi, dacă tot am luat-o pe numere mai devreme, hai să… “ține-o tot așa!”
1. Pentru ca astfel de organizații să fie credibile, ele trebuie să reunească de la bun început cel puțin toți artiștii importanți ai momentului. Întotdeauna când se pare că “de data asta iese”, unul din dinozaurii interesați de menținerea negurii despre care vorbeam mai devreme vine și promite ceva unui artist mare care se lasă ademenit și părăsește cauza. La fel stă treaba și cu casele de discuri, ai căror patroni vin cu limbă mieroasă și ochi zaharisiți, fac niște promisiuni pe care nu le vor ține și strică șandramaua care, odată clădită, ar putea amenința poziția de forță pe care o dețin labelurile pe piață. (Ma rog, ce a mai rămas din poziția aia de forță).
2. Toată lumea disprețuiește pe toată lumea în industria asta. Iar disprețul ăsta este atât de mare, încât e foarte nociv. Am auzit artiști mari și cu mulți ani de experiență pufnind disprețuitor la adresa vreunui nou-venit ce taman bubuise un hit: “Bine mă, și-ăla-i artist? Un mucos de habar n-are să cânte! Cum să fiu eu în aceeași oală cu ăla?”
3. Aceeași problemă o au managerii/impresarii care sunt cât de cât preocupați de meseria lor și care încearcă (unii chiar reușesc) să facă pasul de la ursărie la business, față de colegii lor care n-au chef să facă acest pas, dar care posedă portofolii “grele” de artiști. Când ursăria-i mare, ea trebuie băgată-n seamă, dagii mei. 🙂
3. Toată lumea îi disprețuiește pe maneliști și rău face. Mai multe despre problema asta am scris într-un alt articol mai vechi.
4. Nimeni, de la artist la impresar, nu e preocupat de strategie pe termen lung în industria asta. Toți vor s-o frigă rapid, se dau după cum bate vântul, schimbă opiniile și prieteniile mai abitir decât cei mai unsuroși politicieni, clevetesc și înjură pe la spate, pizmuiesc mocnit și mint mieros, scuipă azi pe ce jurau ieri. Toți oamenii din industria asta firavă par să fie orbi la avantajele pe care le-ar avea munca împreună, par să prefere să moară de foame închis fiecare în biroul și studioul lui, în loc să înțeleagă o noțiune simplă: concurența e benefică și poate exista și dacă jucătorii de pe piață colaborează unii cu alții. O industrie puternică înseamnă mai bine pentru toată lumea. Toată demența asta este încurajată pe la colțuri de ăia grași și puțini care nu știu cum să-și facă palmele căuș să nu le scape galbenii printre deștele obișnuite cu buzunarele altora.
Nu-s nici pe departe socialist. Nu militez pentru egalitate. Însă așa inegali – unii mai talentați, alții mai norocoși, unii descurcăreți, alții neînțeleși – artiștii și cei din jurul lor TREBUIE să înțeleagă că sunt câțiva oameni în țara asta care fac mișto de ei rău de tot. Și că doar vrând același lucru în același timp, toți împreună, vor putea să înceapă să spere la o doză de normalitate.
sursa imagini: www.sfstation.com, aragec.com