Aura Urziceanu – Concert la Sala Palatului

Duminica seara, pe o vreme pe care iesitul din casa e o actiune pe care ai pune-o pe acelasi plan cu o lingura plina ochi cu ulei de ricin, obosit dupa cateva ore de somn pe reprize si o noapte nedormita petrecuta la montaj, m-am hotarat. Mergem la Aura Urziceanu la concert. Mergem = eu si sotia mea, ca sa ne-ntelegem.

Sala Palatului este o cladire facuta pe vremea cand nu se gandea nimeni si la parcari. Deci atunci cand sala este plina (sau aproape plina), e clar ca nu gasesti loc de parcare. Ne-am zbatut, ne-am fofilat, ne-am orientat si am infrant! Insa intr-un tarziu care s-a intamplat cam tarziu, pentru ca, atunci cand am intrat, incepuse deja. Se auzea muzica din sala, asa ca ne-am repezit sa gasim locurile din loja, unde ne daduse d-na Aura invitatii.

Plasatoare ioc! Noroc cu un pompier care ne-a ajutat sa gasim loja A, unde erau deja Simona Mazilescu, Georgiana, Razvan Vasilache (toti din echipa de la Megastar). Concertul propriu-zis nu incepuse inca. Era un moment de coregrafie acrobatica. N-am prea inteles de ce se intampla lucrul asta acolo si atunci, in deschiderea unui concert de jazz si blues… si de ce a durat atat… dar poate ca sunt eu prea carcotas.

Scena mare si goala, fara nici un fel de decor, arata putin trist. Orchestra condusa de Ionel Tudor, excelenta, ca de obicei. Sunetul foarte bun calitativ, fara sa fie deloc tare.

A.G. Weinberger a fost primul care a cantat si asa era si normal. Raman la parerea mea ca acest om este un instrumentist extrem de bun si talentat. Insa cred ca s-ar simti mult mai bine pe o scena de club decat pe scena Salii Palatului. Acolo, cu toti oamenii aia in fata, parea un fel de urs neindemanatic, in pantaloni de piele. Nu prea parea sa stie ce sa le spuna si cum sa-i aduca la atmosfera pe care voia sa o creeze. Cu toate astea, vorbele pe care le spunea ar fi mers extraordinar de bine intr-un club, cu fum de tigara si whiskey in pahare. De muzica ce sa mai vorbim…

Si apoi a fost Aura Urziceanu. Din momentul in care a aparut pe scena, s-au daramat peretii Salii Palatului. A facut ce-a vrut din vocea ei. A cantat doar piese arhi-cunoscute si le-a cantat in maniera proprie: “New York New York”, “Yesterday”, “Mas que nada”. A cantat Sinatra, Gerschwin, Al Jarreau. Toate cu o energie si cu o placere de a canta pe care nu le-am mai vazut la nici un artist roman vreodata. Aura Urziceanu se simtea bine atunci, acolo pe scena si ne arata tuturor asta prin fiecare sunet pe care il scotea. Ne-a dus unde a vrut ea, ne-a facut sa cantam, sa dansam, sa o aplaudam, sa radem. Ne-a magulit, ne-a amagit, ne-a fermecat. Si da, poate ca devin putin patetic, insa aseara m-am emotionat. Si asta nu mi s-a mai intamplat demult. Mi-as fi dorit ca sala sa fie plina de cantareti de-ai nostri de-aici. Nu ca sa invete sa cante de la ea, pentru ca ei i s-au dat o voce si un talent iesite din comun. Insa pentru a vedea si ei macar o data ce inseamna sa ai norocul ca o viata intreaga sa faci ce-ti place.

Dupa concert, spre iesire, ne-am intalnit cu Virgil Iantu si Razvan Mazilu, colegii d-nei Aura din juriul Megastar. Amandoi emotionati, amandoi tacuti (ceea ce la Virgil chiar inseamna multe).