Bernhard Schlink – Cititorul

cititorul

Sa citesc o carte despre al carei autor nu stiu nimic e o placere. Una ce tine de risc. Este aventura de o noapte a cititorului. In primele pagini caut mereu dezamagirea care, daca apare, ma face sa sper la mai bine in continuare. Aleg sa termin orice carte incep dintr-un exercitiu semi-masochist de vointa si din convingerea ca pana si din lucrurile foarte prost scrise ai pana la urma ceva de invatat. Da’ oare de ce bat campii despre subiectul asta acum, cand nu e cazul la cartea de fata.

Cred ca limba germana, pe care m-a ajutat Dumnezeu sa o studiez si sa ii descopar un farmec care celor care au doar contact auditiv cu ea le scapa, are nevoie de o cantitate mai mare de har pentru a deveni mijloc stralucitor de exprimare a unor ganduri sau sentimente. In cazul in care cantitatea de har nu e cea corespunzatoare, ea se rezuma la a-i conferi autorului posilibitatea de a se exprima direct si simplu, chirurgical aproape. Astfel il serveste limba lui Schiller si pe Schlink, ca o sluga credincioasa, corecta si un pic prea desteapta pentru stapanul ei. E drept ca aceasta apreciere a mea e facuta prin perdeaua semiopaca a traducerii in care am citit cartea, insa nu ma dau in laturi de la o emite, dat fiind faptul ca este vorba despre o parere ce tine foarte mult de impresia personala.

Povestea este una care, de-ar fi fost spusa de cineva cu sange latin, s-ar fi involburat in nesfarsite falduri tragice si piruete narative ametitoare. Relatata de un teuton, ea devine simpla. Un sir de alegeri si trairi care aduc doi oameni pe care ii separa tot (varsta, conditie sociala, educatie, istorie) la o iubire mare, dar condamnabila. Daca societatea e gata sa zvarle bolovani intr-un amor, asta nu-l face mai putin adevarat. Iar Cititorul si analfabeta lui amanta s-au iubit. Prin comedia pe care destinul o regizeaza cu un suras sardonic pe buze, viata ii aduce pe cei doi amorezi din nou aproape unul de celalalt, intr-o sala de tribunal, la niste ani dupa ce povestea lor se incheiase.

Felul simplu in care Schlink isi deapana adolescenta si anii cenusii ce i-au urmat te face sa nu-l compatimesti prea tare. El face parte din acea categorie de oameni care si-au intalnit jumatatea, dar care au trait nefericirea de a descoperi ca din motive ce nu tin deloc de el sau de ea, intregul format de ei nu poate exista. Din pacate cand un om iubeste cu adevarat, iar acea iubire nu se implineste, viata lui se inchide intr-o carapace din otel rece, sufletul amorteste si, desi acel om continua sa-si traiasca viata la fel ca oricare altul, el nu mai poate simti niciodata bucuria deplina, nebuna, copilareasca.

Sigur ca as putea sa intru in detalii istorice legate de nazisti si Al Doilea Razboi Mondial; in analiza psihologica a oamenilor care prefera sa fie condamnati de crime abominabile doar pentru a nu trai rusinea de a recunoaste o trasatura de caracter care i-ar face ridicoli in ochii societatii. Dar nu voi face asta. Pentru ca mie la „Cititorul” mi-a placut povestea de dragoste, chiar daca e trista.

Este o carte care mi-a placut foarte mult.