Bob Dylan – lecția de Om (cum să accepți un Nobel)

bob-dylan-nobel

Ăsta o să fie un articol lung. Unul pe care probabil că n-au să-l citească mulți, pentru că suntem azi prea ocupați să discutăm despre rezultatul alegerilor. Iar mâine vom fi prea ocupați cu altceva mult mai important. Eu îl voi scrie, pentru că simt că nu pot altfel. Pe alegerile astea se va așterne curând uitarea. Ca și pe mulți dintre noi. Poate că asta e tot ce merită ele. Poate că asta merităm și noi.

Însă peste felul în care Bob Dylan a încărcat de simbol ceremonia decernării unui premiu uitarea n-are voie să se așeze niciodată, nici măcar un pic. La câți mari ai muzicii s-au dus dintre noi anul ăsta, la ce pustiu e încă prezentul și la ce tulbure se-arată acum viitorul, cred din tot sufletul meu că lecția pe care ne-a predat-o Dylan în timp ce lipsea de la catedră este una care n-are voie să se piardă, o lecție pe care noi toți ar trebui să o înțelegem atât de bine, încât să ne devină fel de viață.

Să o luăm cătinel.

CE-I UN PREMIU NOBEL

Alfred Nobel este suedezul care a inventat, în afară de alte 354 de chestii, dinamita. El a fabricat cu sârg și spor tunuri și alte arme cam toată viața lui, astfel încât la bătrânețe a ajuns înspăimântător de bogat. Numa’ că la un moment dat s-a prins omul nostru că toată averea lui a fost adunată vânzând, în moduri mai mult sau mai puțin directe, moarte. Așa că, plin de regrete, a încercat să își ușureze conștiința înființând niște premii care răsplătesc exclusiv oameni și organizații care fac viața semenilor lor mai frumoasă și mai ușoară.

Premiile Nobel, decernate pentru prima oară în 1901, sunt împărțite pe categorii: chimie, literatură, pace, fizică, economie și medicină. Fiecare dintre premianții ăștia se alege cu o medalie din aur de 18 carate, o diplomă și niște bani: 8 milioane de coroane suedeze, adică vreo 800.000 de dolari americani.

Sunt trei instituții care hotărăsc câștigătorii: Academia Regală Suedeză de Știință pentru chimie, fizică și economie; Comitetul Nobel al Institutului Karolinska pentru medicină; Academia Suedeză pentru literatură; Comitetul Norvegian pentru Nobel pentru pace.

Francis H. C. Crick Nobel Prize Medal

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ

Alfred Nobel a zis despre premiul ăsta așa: că se acordă, “în domeniul literaturii, celei mai strălucite opere, create într-o direcție ideală”. Nu știu vouă cum vi se pare, da’ mie îmi sună al naibii de vagă formularea asta. Mai ales că în suedeză echivalentul cuvântului “ideal” se poate înțelege în sensul în care l-am folosit eu în citat, dar și în sensul de idealist.

De-alungul anilor Premiul Nobel pentru Literatură a devenit de multe ori subiect de controversă, deși nimeni nu pare să îi conteste poziția de cel mai important premiu pe care îl poate primi un scriitor vreodată. Cea mai des vehiculată crâcneală e că, mai ales în ultimii ani, premiul ăsta nu se mai acordă pentru merite literare, ci pentru viziunea politică a autorului. Gura lumii zice că, de fapt, Premiul Nobel pentru Literatură ar fi, de fapt, un al doilea Premiu Nobel pentru Pace.

Câteva lucruri sunt, totuși, certe. Unu: prin “operă” se înțelege întreaga activitate literară a celui care câștigă premiul. Și doi: există câțiva scriitori care au câștigat acest premiu, dar pe care lumea i-a cam uitat. Iar posteritatea este considerată și în literatură cel mai obiectiv judecător al valorii unei opere. Carevasăzică motive de îndoială ar cam exista.

Printre laureații Premiului Nobel pentru literatură sunt nume mari precum: Henryk SienkiewiczRudyard KiplingRomain RollandAnatole FranceGeorge Bernard ShawThomas Mann. Dar și destul de multe nume care azi nu mai înseamnă nimic.

Ar mai trebui să știți și că au existat 4 ani (între 1940 și 1944) în care premiul nu s-a acordat, din lipsă de candidați. Literatura, săraca, este întotdeauna printre primele victime ale unui război. Mai e ceva: Bob Dylan este primul muzician care câștigă acest premiu.

young-dylan

BOB DYLAN – ÎN CÂTEVA CUVINTE

Dacă ai vreo clipă intenția să te îndeletnicești cu muzica și habar n-ai cine e Bob Dylan, ai face bine să cauți chestii despre el, să-l asculți, să-l înțelegi. Nu e obligatoriu să-ți placă, însă e musai să știi cine e și ce a făcut, pentru că el este unul din oamenii care au revoluționat muzica lumii în care trăim.

Bob Dylan a fost în esență mereu un artist folk, indiferent de veșmintele pe care le-a îmbrăcat muzica sa. De multe ori fanii folk l-au renegat. Folk însesamnă un om, o chitară și versuri cu un puternic mesaj sentimental, social sau politic. El a trecut mai departe și a devenit creatorul modelului pe care englezu’ și americanu’ îl numesc singer-songwriter. Adică omul care își cântă singur compozițiile pe scenă într-un aranjament muzical care are drept unic scop punerea în valoare a artistului. Dar mesajul pieselor sale a rămas mereu atât de puternic, de parcă n-ar avea nevoie de altceva decât de o chitară să-l acompanieze. Și asta face de 50 de ani și mai bine. Cântă. Atât de mult încât de prin anii ’80 el se află într-un turneu pe care lumea l-a poreclit “făr’ de sfârșit”.

LINIȘTEA DE DUPĂ PREMIU

Deși poate nouă, profani într-ale literaturii, dar care ne dăm pricepuți într-ale muzicii, nu ni se pare ciudat ca Bob Dylan să câștige Premiul Nobel pentru Literatură, în lumea scriitorilor și poeților anunțarea laureatului de anul ăsta a produs cam același efect pe care l-ar avea anunțarea lui Mircea Cărtărescu drept cel mai bun artist rock din România.

Să te ții, măre, inundație de păreri. Cum că ăsta nu-i poet, că scrierea lui nu-i literatură. Că nu merită. Că huo! Iar dinspre partea câștigătorului însuși, o liniște deplină. Tăcea Bob al nostru… chitic. Suedezii îl tot sunau să-i dea vestea personal, da’ nu dădeau de el neam. Asta evident că le-a dat apă la moară haterilor. Dar pe alții i-a și amuzat. Bob Dylan are un fel al lui de a se comporta în situații de-astea cu lauri și medalii. Nu prea îi place lui să apară la ceremonii.

Pe de altă parte, un premiu Nobel e mare șmecherie. Doar că pe domnu’ Dylan a părut, o vreme, că-l doare la patină. A binevoit în cele din urmă să dea o declarație oficială în care se arăta onorat și covârșit de premiul primit, dar spunea totodată că nu va putea să fie de față la ceremonia de decernare din cauza unor angajamente anterioare, care nu puteau fi modificate.

Lumea era siderată. Pe bune, frățioare?! Cam care e omul de pe Terra ca n-ar accepta ca Bob Dylan să amâne un angajament, motivul fiind un pic de Nobel?! Mai dă-l în Doamne iarta-mă de contract semnat anterior. Mă rog, vă puteți lesne imagina. Haterilor nu le mai tăcea gura. Să te ții, neicușorule, orgolii lezate și mândrii însângerate.

LECȚIA LUI DYLAN

Ce n-au înțeles oamenii este că Bob Dylan face parte din acea categorie de oameni pentru care lumea își schimbă cursul. Tăcerea lui a fost prost catalogată drept aroganță, sfidare, poate chiar ignoranță. Cred că tăcea pentru că era prea multă gălăgie atunci pentru a se putea face auzit. Și a continuat să tacă până când lumea a fost nevoită să facă în sfârșit liniște și să asculte ce a avut de zis. Ceremonia de decernare de la care a lipsit a fost momentul în care Bob Dylan a zis ce a avut pe suflet. Și a făcut asta în mai multe feluri, niciunul direct. Așa cum îi stă bine unui artist, el și-a învăluit mesajul într-un pic de mister. Iar zeul hazardului i-a fost părtaș. Să le luăm în ordine.

În primul rând, Bob Dylan nu s-a arătat. Gestul lui echivoc are modesta aroganță a unui adevărat artist. Prin lipsă el a arătat lumii că nu va apărea într-un loc în care nu e dorit, dar și că, poate, nu-i atât de scriitor încât să își permită să se bată colegial pe spinare cu toate somitățile prezente la ceremonia de decernare. Poate vi se pare că mă las dus de val. Aveți răbdare și veți vedea că, deși aparent haotic, Bob Dylan a fost extrem de coerent.

În al doilea rând a fost speech-ul. La fel de plin de modestă aroganță, discursul lui Dylan n-a fost cuvântat de el, ci de Ambasadorul S.U.A. în Suedia, Azita Raji. Autorul n-a venit să-și citească el cuvintele, pentru că, probabil, așa a considerat el că merită celebrată literatura. Rare sunt ocaziile în care cuvintele scrise de un autor ajung la oameni purtate de vocea acestuia. Speech-ul întreg, în propria-mi traducere, îl găsiți mai jos. Iar ce spune el acolo lămurește pe deplin orice fel de dubiu: Dylan știe cât de mare e, dar știe și cum a ajuns acolo – ținându-se de treabă. Și asta ar de gând să facă. Iar Premiul Nobel pentru Literatură nu prea e treaba lui.

În sfârșit, a fost felul în care Bob Dylan a ales să celebreze premiul primit. El a rugat-o pe Patti Smith să cânte o piesă de-a lui. Patti, supranimită poetesa punk, este acum o bătrână distinsă, îmbrăcată simplu și cu pletele sure îngustându-i fața. Piesa n-a fost unul din marile lui hituri, ci un cântec folk de pe la începuturile sale, scris în 1962. Prin gestul ăsta simplu, Dylan și-a încheiat pledoaria sa pentru menținerea artei întru menirea ei: aceea de a curăța sufletele oamenilor de murdărie. A arătat ca muzica sa este unversal valabilă, că o bătrână punkeritză din America poate interpreta o piesă scrisă acum 44 de ani, alături de Orchestra Filarmonică suedeză, reorchestrată de un dirijor (Hans Ek) care cu siguranță că nu mai lucrase cu piese folk în viața lui. Iar rezultatul a fost unul simplu, sincer și frumos. Lacrimi pe distinșii obraji ai publicului.

Ziceam mai devreme de Zeul Hazardului. Puterea muzicii a fost și mai bine scoasă în evidență de o înâmplare aparent nefericită. Patti Smith s-a încurcat. Da’ s-a încurcat rău de tot. Atât de rău, încât a fost nevoie să reia a doua strofă a cântecului. Asta s-a întâmplat într-o liniște deplină. Iar felul în care ea a cântat, felul simplu și sincer, le-a adus oamenilor aminte de ce există artă pe Pământ, de ce e bine să fii bun, să îngădui, să taci, să asculți și să simți.

SPEECH-UL LUI BOB DYLAN (traducerea îmi aparține)

“Bună seara, tuturor. Transmit cel mai cald salut membrilor Academiei Suedeze și tuturor celorlalți distinși invitați aflați astă-seară aici.

Regret că nu pot fi alături de voi în carne și oase, dar vă rog să mă credeți că în mod cert sunt alături de voi cu spiritul și că sunt onorat să primesc un premiu atât de prestigios. Să fiu laureat la Premiului Nobel pentru Literatură este un lucru pe care nu mi l-am imaginat și pe care nu l-am anticipat vreodată. De la o vârstă fragedă mi-au fost cunoscute și am absorbit operele unor oameni considerați demni de a primi o asemenea distincție: Kipling, Shaw, Thomas Mann, Pearl Buck, Albert Camus, Hemingway. Acești giganți ai literaturii, ale căror opere sunt predate la școală, găzduite în biblioteci din toată lumea și despre care se vorbește cu reverență au creat întotdeauna impresii profunde.

Nu știu dacă acești bărbați și aceste femei s-au gândit vreodată la onoarea Nobelului pentru ei înșiși, dar presupun că oricine scrie o carte, o poezie sau o piesă de teatru oriunde în lume ar putea să nutrească acest vis secret în adâncul ființei. Este un vis care probabil că e îngropat atât de adânc, încât nici măcar nu știu că există.

Dacă mi-ar fi spus cineva vreodată că am cea mai mică șansă de a câștiga Premiul Nobel, m-aș fi gândit că am aproximativ aceleași șanse de a ajunge pe Lună. De fapt, în anul în care m-am născut și încă vreo câțiva apoi, nu a fost nimeni în lume considerat demn să câștige acest Premiu Nobel. Așa că recunosc că sunt într-o companie extrem de selectă, asta ca să mă exprim eufemistic.

Eram în turneu atunci când am primit această veste surprinzătoare și mi-a luat mai bine de câteva minute pentru a o putea procesa cum se cuvine. Am început să mă gândesc la William Shakespeare, marele personaj literar. Eu aș zice că el s-a crezut un dramaturg. Gândul că el de fapt scrie literatură nu s-ar fi putut naște în capul său. Cuvintele sale au fost scrise pentru scenă. Menite să fie rostite, nu citite. Când scria Hamlet, sunt sigur că se gândea la o mulțime de lucruri: ‘Care-s actorii potriviți pentru rolurile astea?’, ‘Cum se poate pune asta în scenă?’, ‘Oare chiar vreau să se întâmple totul în Danemarca?’ Viziunea sa creatoare și ambițiile sale ocupau, fără îndoială, un loc important în mintea sa, dar existau și subiecte mai triviale de cumpănit și rezolvat. ‘S-a rezolvat cu finanțarea?’, ‘Avem destule locuri bune pentru toți sponsorii mei?’, ‘De unde fac rost de un craniu de om?’ Aș pune pariu că lucrul cel mai îndepărtat de mintea lui Shakespeare era întrebarea ‘Oare asta e literatură?’

Atunci când m-am apucat să scriu cântece în adolescență și chiar și atunci când am reușit să capăt ceva renume pentru abilitățile mele, aspirațiile pentru aceste cântece n-au mers niciodata mai departe. Mă gândeam că vor fi ascultate în cafenele sau baruri, poate, mai târziu, în locuri precum Carnegie Hall sau London Palladium. De chiar mă apucam să visez măreț, poate îmi imaginam că voi apuca să fac un album și că apoi voi îmi voi auzi cântecele la radio. Acela era marele premiu pe care îl aveam eu în minte. Să înregistrezi albume și să îți auzi piesele la radio însemna că ajungeai la un public numeros și că s-ar putea să poți continua să faci ceea ce ți-ai propus.

Ei bine, eu fac ceea ce mi-am propus de mult timp. Am înregistrat zeci de discuri și am susținut mii de concerte în toată lumea. Dar cântecele mele sunt centrul vital al aproape oricărui lucru pe care îl fac. Ele par să-și fi găsit un loc în viețile multor oameni din multe culturi, iar pentru asta sunt recunoscător.

Dar este un lucru pe care trebuie să-l spun. Ca artist, am cântat în fața a 50.000 de oameni și am cântat în fața a 50 și vă pot spune că e mult mai greu să cânți pentru 50 de oameni. 50.000 de oameni sunt un personaj unic, ceea ce nu mai e adevărat pentru 50. Fiecare persoană are o identitate individuală, separată, e o lume în sine. Ei pot percepe lucrurile mai clar. Sinceritatea și felul în care ea relaționează cu profunzimea talentului tău sunt puse atunci la încercare. Faptul că Nobelul are un comitet atât de puțin numeros nu mi-a scăpat nicio clipă din vedere.

Dar, ca Shakespeare, sunt adeseori ocupat cu împlinirea îndatoririlor mele creative și cu rezolvarea tuturor aspectelor banale ale vieții. ‘Care sunt cei mai buni instrumentiști pentru cântecele astea?’, ‘Oare înregistrez în studioul potrivit?’, ‘Piesa asta e în gama care trebuie?’ Unele lucruri nu se schimbă, nici măcar în 400 de ani.

Nici măcar o dată n-am avut timp să mă întreb: ‘Cântecele mele sunt literatură?’

Astfel încât chiar mulțumesc din tot sufletul Academiei Suedeze, atât pentru că și-a alocat timpul de a cumpăni asupra acestei întrebări, cât și, în cele din urmă, pentru că i-a găsit un răspuns atât de minunat.

Cele mai bune gânduri pentru voi toți,

Bob Dylan”

VERSURILE “A HARD RAIN’S GONNA FALL” (traducerea îmi aparține)

Oh, pe unde-ai umblat, fiul meu cu ochi albaștri?
Oh, pe unde-ai umblat, copilul meu drag?
M-am împiedicat de marginea a doisprezce munți înnegurați,
Am mers și m-am târât pe șase autostrăzi strâmbe,
Am pășit prin mijlocul a șapte păduri triste,
Am ieșit în fața a douăsprezece oceane moarte,
Am fost la zece mii de mile într-o gură de cimitir,
Și-o să fie grea, o să fie grea, o să fie grea și-o să fie grea
Și-o să fie grea ploaia ce-o să cadă.
Oh, ce-ai văzut, fiul meu cu ochi albaștri?
Oh, ce-ai văzut, copilul meu drag?
Am văzut un copil nounăscut cu lupi jur împrejur,
Am văzut un drum de diamante și nimeni pe el,
Am văzut o creangă neagră din care pururi picură sânge,
Am văzut o încăpere plină de oameni cu ciocane-nsângerate,
Am văzut o scară albă toată în apă înecată,
Am văzut zece mii de vorbitori, toți cu limbile frânte,
Am văzut puști și săbii-ascuțite în mâinile unor micuți copilași
Și-o să fie grea, o să fie grea, o să fie grea și-o să fie grea
Și-o să fie grea ploaia ce-o să cadă.
Și ce-ai auzit, fiul meu cu ochi albaștri?
Și ce-ai auzit, copilul meu drag?
Am auzit un tunet, bubuia prevestind

Am auzit răgetul unui val ce putea îneca lumea-ntreagă,

Am auzit o sută de toboșari cu mâinile-n flăcări,
Am auzit zece mii șoptind și pe nimeni ascultând,
Am auzit un om murind de foame, i-am auzit pe mulți râzând,
Am auzit cântecul unui poet ce-a murit în noroi,
Am auzit cum un clovn plângea pe-o străduță,
Și-o să fie grea, o să fie grea, o să fie grea și-o să fie grea
Și-o să fie grea ploaia ce-o să cadă.
Oh, și pe cine-ai întâlnit, fiul meu cu ochi albaștri?
Pe cine-ai întâlnit, copilul meu drag?
Am întâlnit un copilaș lâng-un stârv de ponei,
Am întâlnit un om alb plimbând un negru câine,
Am întâlnit o tânără cu trupu-nflăcărat,
Am întâlnit o fetiță, un curcubeu mi-a dat,
Am întâlnit un bărbat ce era rănit în dragoste,
Am întâlnit un altul ce cu ură era rănit ,
Și-o să fie grea, o să fie grea, o să fie grea și-o să fie grea
Și-o să fie grea ploaia ce-o să cadă.
Oh, ce-ai să faci acum, fiul meu cu ochi albaștri?
Oh, ce-ai să faci acum, copilul meu drag?

O să mă dau deoparte pân’ să-nceapă ploaia,

O să mă duc în inima negrei păduri adânci,
Unde oamenii-s mulți și mâinile li-s goale,
Unde fulgi de otravă apele le inundă ,
Unde casa din vale se-mpreună cu jilava-nchisoare murdară,
Unde fața călăului cu grijă i-ascunsă mereu,
Unde foamea-i urâtă, unde suflete-s uitate,
Unde negru-i culoarea și nul este numărul,
Și-o s-o zic și-o s-o gândesc și-o s-o rostesc și-o s-o respir,
Și-o s-o oglindesc de pe munte, ca toate suflete s-o vadă,
Apoi voi sta pe ocean până a mă îneca voi prinde,
Dar îmi ști bine cântecul de dinainte să-l cânt.
Și-o să fie grea, o să fie grea, o să fie grea și-o să fie grea
Și-o să fie grea ploaia ce-o să cadă.

ÎN LOC DE CONCLUZIE

Aproape că începusem să mă mir că un gest atât de frumos, măreț și coerent în simplitatea lui plină de aparente contradicții, n-a făcut lumea să se oprească în loc și să mediteze. Apoi mi-am dat seama că e prea târziu. Lumea nu mai are nevoie de gesturi de-ale lui Bob Dylan. Are nevoie de viteză. De simplu. Frumusețea n-are voie să fie complicată. Tre’ să încapă în 140 de caractere, în 40 de secunde. Oamenii se plictisesc repede, cultura provoacă reacții adverse, frazele lungi trebuie evitate, stilul a fost învins de grabă.

Urâm public și ne înconjurăm, fiecare din noi, fără să ne dăm seama, de o lume proprie și falsă. Am pierdut contactul cu realitatea reală. Nimeni nu o mai cunoaște, dar toți o manipulăm, toți avem păreri. Vorbim toți deodată, dar cine mai ascultă?

Într-o astfel de lume, Dylan a ales să lipsească de la o decernare de premiu. Și a reușit să facă o sală plină de oameni să înțeleagă de ce. Le-a arătat în cuvinte simple că el a fost atent, că a citit, că a ascultat ce au vorbit ei, că înțelege. Și le-a mai arătat că știe exact cine e și în ce loc trebuie să fie.

Iar dacă ai avut răbdare să citești articolul ăsta până aici, înseamnă că și pentru tine a lipsit Bob Dylan de la decernarea premiului Nobel pentru Literatură, un premiu pe care îl merită pe deplin.

Articolul ăsta nu e prea lung. E prea repezită lumea.

Mulțumesc, Cătălin, pentru că mi-ai dat, fără să vrei, ideea.

Bibliografie:

Rolling Stone și New Yorker