Imi aduc aminte de momentele in care, copil fiind, aflam ca urma sa plecam undeva. La varsta aceea, orice plecare era o vacanta pentru mine. Nu conta unde, cu ce, cat stam. Cand stiam ca se apropie momentul, deveneam atat de agitat incat presupun ca nu era prea usor pentru parintii mei sa ma tina indeajuns de potolit incat sa se descurce cu pregatirile. Nu-mi amintesc sa fi refuzat vreodata sa plec undeva. De fapt, nu-mi amintesc sa nu fi sarit in sus de bucurie ori de cate ori eram anuntat ca ne facem bagajele. Probabil ca asta nu inseamna mare lucru, pentru ca orice copil priveste calatoriile ca pe niste vise frumoase ce pot fi traite aievea. Nu-mi mai amintesc daca am fost plodul tipic, care, atunci cand se plictiseste de stat pe scaunul masinii, al vagonului de tren sau avionului, isi pierde rapid entuziasmul calatoriei. Probabil ca nu am fost eu mai cu mot decat altii. Cand parintii mei si-au permis in sfarsit sa-si cumpere ubicua Dacie 1310, scaunul soferului a devenit locul meu preferat de joaca. Eram in stare sa petrec ore intregi acolo, imaginandu-mi orice, de la filme de actiune cu urmariri periculoase de masini, pana la batalii aeriene sau navale. Habar n-avea saraca Dacie despre personalitatile multiple pe care i le desena fantezia mea. Ea statea, placida, lasandu-ma pe mine sa calatoresc in capul meu.
Apoi, ca adolescent, am inceput sa calatoresc singur. Ma rog, mai bine zis fara parinti. Tabere, vacante cu prietenii, vizite la rude din alte tari… toate aceste calatorii erau pentru mine prilej de insomnie, de agitatie, de bucurie simtita intens. Nu maderanja lungimea drumului. Din contra, cu cat mai lung, cu atat mai bine. Tabere de ski in care mergeam cu colegii din liceul german aveau drept mijloc de transport o rama feroviara care reusea performanta deosebita de a parcurge distanta Bucuresti – Brasov in cam jumatate de zi. Vagoanele erau vechi, murdare si neincalzite. Insa nu-mi aduc aminte de vreo secunda in care sa nu ma fi simtit in al noualea cer. Eram pe drum. Era tot ce conta. Pana si tristetea pe care o resimti atunci cand se termina vacanta era indulcita usor de ideea drumului spre casa. Atunci, adolescent fiind, simteam ca asa as vrea sa traiesc. Calatorind. Ma fascinau locurile de trecere: aeroporturi, gari, autogari, benzinarii. Locuri in care drumetul se opreste pentru cateva minute, locuri vopsite in culorile vii ale emotiilor despartirilor si regasirilor.
Apoi, pe la 20 de ani, odata cu intrarea in campul muncii, am avut norocul sa calatoresc mult inca din primul an. Traiam un vis. Momentul in care aflam ca trebuie sa plec undeva era ca o victorie personala. Cu cat mai departe, cu atat mai bine. Cu cat mai lung turneul, cu atat mai fericit eram. Rareori mi se intampla sa adorm pe drum. Nu puteam pierde nimic. Peisaje, franturi de viata pe care le zaresti in goana, oameni pe care ii intalnesti pentru cateva secunde, situatii neprevazute… toate astea erau delicatesele vietii mele.
Apoi mi-am luat carnetul de sofer si mi-am cumparat prima masina. Sentimentul de libertate pe care mi-l dadea cheia din buzunarul de la pantaloni este unul pentru care n-am eu destul har de a orandui cuvintele. Zambetul care imi inflorea pe buze atunci cand ieseam din parcare era de necontrolat. Nici nu prea era important incotro ma indreptam. Ma deplasam. Asta era de-ajuns pentru mine. Eram gata oricand sa duc pe oricine oriunde. Placerea mea era una egoista. Da, ajutam pe cineva sa ajunga undeva, insa, in acelasi timp, imi ofeream implinirea drumului. Nu aveam nevoie de mai mult de atat ca sa fiu fericit.
Sunt aproape 15 ani de atunci. Dragostea mea pentru calatorii m-a costat destul de scump. Nu despre bani vorbesc. Sunt oameni care s-au indepartat de mine, pentru ca eu ma indepartam mereu incotrova. Sunt fete si femei care n-au putut intelege de ce, desi imi spuneau ca sunt prea mult plecat, nu reuseau sa-si impuna punctul de vedere. Eu plecam. Plecam mereu. Am si castigat foarte mult din calatoriile mele. Am cunoscut o multime de oameni, am vazut mii de locuri, am trait sute de experiente pe care, daca as fi stat locului, nu le-as fi intalnit niciodata. Bogatia asta o duc cu mine, in minte si in suflet. Cu toata experienta pe care am adunat-o in anii astia petrecuti pe drumuri pot spune un singur lucru: cititul si calatoriile sunt acele doua lucruri care iti deschid mintea ca nimic altceva pe lume. Evident ca nu recomand nimanui sa duca viata pe care o duc eu. Eu sunt bolnav de calatorita. O am in sange. Insa, daca puteti, nu refuzati nicio sansa care vi se ofera de a face un drum. Veti vedea ca, daca tineti ochii deschisi, la capatul lui, veti fi putin schimbati. Viteza cu care mergeti nu e importanta. Puteti sa o luati la pas sau sa priviti norii de sus zburand supersonic. Actul de a calatori in sine este cel care va daruieste ceva.
Sunt, acum, plecat cel putin 3 zile pe saptamana. Cunosc Romania ca pe propriul meu buzunar. Sunt un fel de ghid turistic ambulant. Intre timp, am avut norocul sa pot calatori si in alte tari. Poate ca entuziasmul plecarii a mai scazut putin. Prin repetitie, actul impachetarii bagajelor a devenit automat. Valiza mea este aproape gata de plecare mereu. Am condus, pana acum, cam 600.000 de km. Zambetul, insa, este mereu acolo. Unul mic, care infloreste in coltul gurii atunci cand, iesind din Bucuresti, calc pedala acceleratiei. Sau cand imi depun bagajul la aeroport. Apare nechemat, insa apare mereu.
