Burlesque

Musicalurile iti plac sau nu. Punct. Daca nu-ti plac, atunci, oricat de bun ar fi, tot nu are cum sa-ti placa. Nu e ca la alte genuri de film, unde, chiar daca nu esti mare fan, poti, totusi aprecia o productie de calitate. Mie imi plac musicalurile. Punct. Mi se par niste pariuri foarte greu de castigat din multe puncte de vedere. Pe langa ca au toate ingredientele unui film, li se adauga dans, soundtrack si mai ales misiunea de a gasit cheia potrivita de a trece de la „proza” la „viers”.

Si pentru ca imi plac musicalurile am decis sa fac o concesie: nu-mi place nici muzica lui Cher nici cea a Christinei Aguillera. Nici ele ca personalitati nu pot spune ca ma dau pe spate. Da, stiu. Au cariere nemaipomenite, talent cu ghiotura, dar… nu-s pe gustul meu. Ma rog, ce mai tura-vura, am mers dom’le sa vad Burlesque. Si nu-mi pare rau deloc! Inainte de orice, aplauze pentru Stanley Tucci. Nu canta, nici nu danseaza. Dar alcatuieste un personaj extrem de pitoresc, subtil si coerent.

Filmul e un fel de Coytoe Ugly upgradat. Fata talentata de la tara (ca americanii au multa tara) se hotaraste sa ia viata de reverul ei cel poleit si sa se duca la L.A. ca sa se faca star. Odata ajunsa pe taramul fagaduintei incepe urcusul. Cu de toate. Dar, credeti-ma, nu actiunea e importanta. Ci toate scenele de musical. Care sunt unele din cele mai bune pe care le-am vazut de multa vreme incoace. Se danseaza minunat. Genialoid, Burlesc. Exagerat. Nebunesc. Modern. Vintage. Se canta divin. Soundtrack-ul este excelent. Jos palaria. Ba nu! Sus cu ea!