Când îl întrebi pe orice artist din industria muzicală românească unde se visează peste 1, 5, sau 10 ani, răspunsul este aproape invariabil: vreau să am succes. În cele mai multe cazuri cuvântul succes vine însoțit de epitetul “internațional”. Și pleiada asta de răspunsuri aproape identice de la oameni care cântă de la dnb la ăl mai main mainstream mi-a zămislit o întrebare în creier: oare “succesul” ăsta nu e un răspuns prea facil?
Ca și “muzica bună”, “succesul” conține o doză atât de mare de subiectivism, încât să încerci să-i dai o definiție general valabilă (pentru industria muzicală) e pur și simplu imposibil. Pentru puștoaica de ‘șpe ani care taman ce se pregătește să dea proba de preselecție la un talent show tv, succesul e atunci, imediat. Aproape că nu-și mai dorește nimic altceva decât să treacă mai departe. Asta deși, cu ochii plini de emoție, a mărturisit acum câteva clipe că își dorește să se vadă cântând pe marile scene ale lumii în câțiva ani. Dar, pentru ea, ăla e un viitor de care nu-i pasă nici cât negru sub unghie acum. E prea departe. Aproape că nu există.
Pe de altă parte, puștiul de ‘șpe ani care își zdrelește pentru primele dăți degetele în coardele chitarei n-are nicio problemă în a se visa Hendrix peste câțiva ani. Și se visează în cele mai mici detalii inutile: de la solo-uri măiastre la limuzina care îl ia de la aeroport și îl duce direct la scena unde îl așteaptă zeci de mii de oameni. Pentru el succesul e un vis, n-are nimic concret. Nu-l presează nimic. Și atunci își poate permite să viseze cu ochii deschiși la un viitor luminos, la care nu știe și nu-l interesează cum și când va ajunge.
De fapt, despre asta vreau să scriu: planul multor artiști (dar și al echipelor lor) se rezumă la următoarea mișcare. Facem piesă cu clip! Cumpărăm de la studioul ăla, că-i pe val! Ne băgăm la festivalul Cutare! Și atunci, precum o armată de minioni, toate resursele se îndreaptă în direcția aia. Lupta e dură, nu se precupețește niciun efort (pour les anciens connaiesseurs), dar în cele din urmă au reușit! S-a atins obiectivul propus. E, când îl atingi, primul lucru pe care-l face pârdalnicul de obiectiv e că încetează să mai fie obiectiv. Ceea ce, în cazul strategiei “următoarei mișcări”, te cam lasă un pic derutat. Adică… Ok. Am izbândit. Și acu’? Ce fac?
Noroc că, de obicei, confuzia nu durează mult și la orizont se ițește un alt țel spre care poți sprinta bezmetic. Nici nu mai contează că lucrul pentru care te-ai zbătut până mai deunăzi era hăis, iar acum te-ai repezit cu capul înainte cea. Avem de ce să ne zbatem? Viața-i frumoasă! Cum îndrăznești să mă întrebi care-i țelul meu?! Am spus-o și o repet: vreau să am succes; să cânt pe cele mai mari scene (internaționale). Ce nu înțelegi?
Departe de mine gândul de a descuraja oamenii de la a-și propune țeluri mărețe. E însă extrem de important să înțelegem că nu-i de-ajuns să vrem. La fel de important este să ne făurim în minte și planul care ne va aduce de la punctul în care ne aflăm azi la momentul de glorie pe care îl tot visăm. Cătinel, pas cu pas; așa trebuie alcătuită strategia asta. Ce vreau de la mine mâine? Dar peste o săptămână? Șase luni? Un an? Trei? Cinci? Cum fac să realizez fiecare din micuțele țeluri pe care mi le-am propus?
Lumea asta, a muzicii, e plină de neprevăzut. Nu zic că planul tău trebuie să te transforme într-un falnic purtător de ochelari de cal, surd la orice oportunitate îți aruncă viața. Dar nici să te lași purtat de orice frenezie nu-i o soluție.
Cel mai simplu e să-ți notezi pașii pe care crezi că-i bine să-i urmezi. Iar planul ăsta al tău trebuie să rămână viu. Fiecare experiență pe care o trăiești, fiecare greșeală pe care o faci, orice înveți trebuie să te ajute să-l perfecționezi, să-l șlefuiești. Însă nu ai voie să uiți nicio clipă cine ești și unde vrei să ajungi. Altminteri vei descoperi stupefiat (la propriu sau la figurat) că, la un moment dat, viața a cam trecut pe lângă tine și tu te zbați în continuare la începutul drumului. Știi unde trebuie să ajungi, dar habar n-ai care e următorul pas care să te ducă într-acolo.
Există în România artiști la care se vede cu ochiul liber că au pornit la drum cu un plan bine și atent ticluit. Numele ce urmează nu-s decât câteva exemple, însă ele mi se par concludente prin succesul răsunător pe care îl au, fiecare pe propria felie: Loredana, Delia, Alexandra Ușurelu, Carla’s Dreams. Ordinea enumerării e discutabil cronologică, însă existența unui plan și succesul sunt incontestabile. Mă bucur mult că am ce enumera. Și sper ca exemplul pe care îl dau ei să fie urmat și de alții, pentru că e mare nevoie să oprim turma și s-o apucăm fiecare pe drumul lui.
sursa imagini: Music Clout, Draft Taylor
