photocredit: Adi Coleasa (pt. Alex Vasilache)
S-a consumat multă cerneală virtuală și parcă o țâră și mai mult venin în ultimele săptămâni vorbindu-se despre trupele de coveruri. Florin Grozea e printre cei mai vehemenți. Nu-i numește artiști, ci lăutari. Tudor Chirilă și Loredana zic că-s prea mulți. Evident că asemenea declarații i-au făcut pe cei mai iuți la mânie să explodeze fie pentru că s-au simțit direct vizați de afirmațiile astea, fie pentru că abia așteptau să găsească un nod oricât de mic în papura celor mai sus menționați. Eu am promis că voi scrie despre trupele de coveruri și mă țin de cuvânt.
Ce este o trupă de coveruri la ei?
Wisegeek zice așa:
Mulți muzicieni profesioniști își încep carierele ca membri într-o trupă de coveruri, pentru că aici au ocazia să-și perfecționeze vocea sau stilul de a cânta la instrumentul lor. Până și membrii legendarei trupe britanice The Beatles au petrecut ani întregi în Germania lucrând ca trupă de coveruri.
Trupele de coveruri cântă de obicei la nivel local sau regional, mai ales în baruri și cluburi mai mici. Ocazional, o trupă de coveruri foarte populară poate fi invitată să cânte în deschiderea unui artist național, dar cele mai multe își desfășoară activitatea într-o relativă obscuritate. Barurile angajează aceste trupe pentru a atrage și reține clienți în ideea în care de pe scenă se vor auzi piese de toate genurile.
Unii muzicieni sunt mulțumiți să cânte într-o trupă de coveruri. Au ocazia să cânte muzica artiștilor preferați, iar munca în sine poate asigura un venit stabil în momentul în care trupa începe să funcționeze. Alții găsesc acest tip de muncă restrictiv din punct de vedere artistic, pentru că repertoriul nu prea evoluează în timp, iar trupele de coveruri care își depășesc condiția sunt foarte puține în industria muzicală. De aceea este ceva normal ca aceste trupe să își schimbe membrii destul de des, unii renunțând la industria muzicală, alții urmând alte interese muzicale.
O trupă de coveruri nu trebuie confundată cu o trupă de nunți. Trupele de coveruri pot fi angajate pentru a cânta la nunți, însă setlisturile lor nu sunt de obicei la fel de variate ca acelea ale adevăratelor trupe de nunți. Cele mai dese contracte ale unei trupe de coveruri sunt pentru festivaluri locale, petreceri private sau evenimente caritabile locale.”*
Wikipedia noastră cea de toate zilele:
“O trupă de coveruri cântă predominant sau exclusiv coveruri. (…)Unele trupe încep cântând coveruri, pentru ca apoi să ajungă să cânte propriile compoziții. The Rolling Stones, de exemplu, au lansat trei albume care erau compuse (aproape) doar din coveruri înainte de a-l înregistra pe primul care să conțină material original.
Unele trupe de coveruri sunt compuse din muzicieni profesioniști full-time. Aceste trupe sunt de obicei reprezentate de o agenție.
Industria muzicală este cosiderată de mulți muzicieni ca fiind o industrie în care banii se câștigă destul de greu, iar trupele de coveruri pot fi o sursă bună de venituri pentru muzicienii profesioniști, în plus față de alte proiecte în care aceștia mai sunt implicați.”*
La mișto sau poate nu chiar, Urban Dictionary:
“O trupă de muzicieni destul de antipatici, de obicei între 30 și 60 de ani. Membrii trupei cântă pe cele mai scumpe instrumente și folosesc cel mai scump echipament posibil, crezând că așa vor suna cum nu se poate mai bine.”*
Ce ar trebui să reținem de aici? În primul rând că nu e nicio rușine să cânți într-o trupă de coveruri. Apoi că activitatea asta îți poate oferi “antrenament” și venit stabil la început de carieră sau un venit secundar stabil și consistent în cazul în care esti muzician profesionist. Nu te obligă nimeni să fii doar artist de coveruri. Însă dacă tu atâta simți că poți sau vrei să faci în industria asta, nu e nicio problemă. Trupele de coveruri sunt o parte componente a industriei muzicale la nivel mondial, muzicienii care cântă coveruri sunt profesioniști ai industriei și, de cele mai multe ori, artiști implicați activ în proiecte muzicale adiacente.
*traducerea îmi aparține
Ce zic cei mai vechi artiști de coveruri din România?
Am pus același set de întrebări lui Alex Vasilache (Jukebox), Marius Popa (Popa’s Band) și Laurențiu Guran (Laurențiu Guran & ASHA). Ei au fost primii, sunt printre cei mai scumpi de pe piață și printre cei care trăiesc din coveruri o viață confortabilă. Răspunsurile le aparțin în totalitate.
1. Cum a inceput treaba cu cântatul coverurilor în cluburi, la noi în patrie?
Alex Vasilache: “La noi în anii ’90 au apărut cluburile de blues. Când am început noi să cântăm în cluburi, acum 18 ani, erau foarte puțini proprietari de club care își puneau problema de trupă live. Noi cântamblues/rock blues când și când în Pub 18 din Regie și Big Mamou. Când am ajuns în clubul mic Jukebox (atunci singurul din Centrul vechi al Bucureștiului cu muzica live), am început sa dezvoltăm playlistul cu un american, acționar la clubul Jukebox (Dan Mason), care ne angajase rezidenți în urma unui casting. Urma să avem 2-3 concerte pe săptămână. La început era aproape gol clubul: noi, staff-ul și prietenii. După aproape un an era așa de plin, că publicul venea prin rotație, unii la primul set, alții la al doilea etc. Atunci, la începutul anilor 2000, am devenit din Atlantic Blue – trupa Jukebox. Și așa au început să mai apara câte o trupa, câte un club, iar Dan Mason a închis clubul mic Jukebox care devenise neincapator și a deschis Coyote Café.
Marius Popa: “Coveruri s-au cântat dintotdeauna. Fenomenul la care ne putem referi în cunoștință de cauză a început la finalul anilor ’90, odată cu clubul Jukebox și cu trupa “Atlantic Blue” care, având contract cu clubul amintit mai sus, a devenit ‘The Jukebox Band’.”
Laurențiu Guran: “Păi treaba a început odată cu deschiderea primului club specializat pe așa ceva: Jukebox, undeva pe lângă Hanul lui Manuc. Asta nu înseamnă că nu se cântau coveruri și înainte. (…) Erau trupe care plecau afară pe vremea comunismului. Unele cântau în blocul comunist, alții, mai norocoși, scăpau dincolo. Dupa Revolutie, trupe mari au incercat afară, în Olanda sau Germania. Vorbim de Holograf, Sfinx Experience, Proconsul etc.”
2. Care a fost prima trupa de coveruri din Romania?
Alex Vasilache: “Tot timpul au fost trupe de cover. Doar că nu erau așa mediatizate. Când am început noi, ca trupă tânără, activă în cluburi și la concerte private nu mai era nimeni. Prima trupă de coveruri, așa cum știm noi trupele de coveruri azi, am fost noi, Jukebox, în mare parte datorită influenței americanului Dan Mason.”
Marius Popa: “Coveruri se fac de când e lumea. Holograf a cântat ani de zile la terasa “Forum” din Costinești, în anii ’80. Și cântau multe piese “preluate”. Din câte știu, în anii ăia nu prea aveau voie să cânte în engleză așa că le traduceau în română. Totuși, pentru economia discuției, putem pune ca piatră de temelie trupa Jukebox, pentru că de la ea a plecat nebunia cu trupele de cover, așa cum o știm azi.”
Laurențiu Guran: “Jukebox. Care cântau în Jukebox. Apoi s-a deschis Music Club unde cânta Trupa 13 și, la ceva timp după deschiderea clubului, ASHA.”
3. De ce le plac oamenilor trupele de coveruri?
Alex Vasilache: “Cred că motivele sunt aceleași pentru orice tip de live. De ce sunt concerte și nu ascultăm doar înregistrarile? Pentru energie. Pentru improvizație. Pentru interacțiune. Pentru că se nasc sentimente, emoții și amintiri chiar acolo, în acel moment, al concertului live.”
Marius Popa: “Pentru că sună bine și pentru că muzica e live. Este singura parte a industriei muzicale românești unde poți avea libertatea de a experimenta, câștigând bani.”
Laurențiu Guran: “Pentru că au ocazia sa auda live piesele cu care au crescut, mari hituri pe care le-au fredonat în copilărie și adolescență. Pentru că o seară de coveruri înseamnă trăiri diferite față de o seară cu o trupă de compoziție. (…) Trupa de coveruri te poate duce mai ușor dintr-o stare în alta, pentru că iți prezintă un tablou mai divers.”
4. De ce cântați coveruri și nu compoziții proprii? De ce compozițiile voastre proprii n-au ajuns niciodata sa aibă îndeajuns de mult succes încât să nu mai trebuiască să cântați coveruri?
Alex Vasilache: “Vrem să cântăm, în primul rând. Am pornit acum 18 ani cu visul de a cânta, de a face în viață ceea ce ne place cu adevărat: să cântăm piese frumoase pentru noi și public, să ne autodepășim, să încercăm să trăim din muzică. Și ne-a ieșit treaba asta. După ce am reușit să avem destule concerte, ne-am gândit că vrem mai mult și ne-a apucat să compunem. Insă noi deja eram un nume pe piață. Trăiam și ne plăteam facturile doar din Jukebox. Unii dintre noi aveau deja familie, copii și responsabilități. Totuși am început să le facem în paralel: compoziție originală și cântat coveruri. Compozitori și producători buni sunt rari și afară, iar la noi îi numeri pe degete. Coverurile sunt deja cunoscute nu trebuie să te chinui să le prezinți. Altă mare problemă e lipsa școlii și tradiției de pop/radio în școala românească de muzică. Nu există așa ceva. Afară se predă Rihanna la școala de muzică și așa e greu și acolo să ai piese pe radio.”
Marius Popa: “Am cântat și cânt multe compoziții proprii. Eu nu sunt un exemplu elocvent, pentru că am avut trei proiecte mainstream cu hit-uri care au “bubuit” pe radio. Din nefericire, în mainstream nu este încurajată originalitatea, indiferent cât încercăm să ne ascundem după deget. Ca să fii pe radio, nu trebuie să fii creativ ci “lucrător în industrie”, ori pe mine nu mă interesează asta. Am o trupă de cover dar, în paralel, scriu muzică de teatru, film, musical… unde se cere creativitate ‘no limit’. E ideal așa.”
5. Care e cel mai mișto lucru la cântat coveruri? Dar cel mai nasol?
Alex Vasilache: “Cel mai mișto: plaja foarte mare de melodii din care îți poți face repertoriu diversificat. Cânți cele mai bune piese și ai cei mai buni compozitori din lume.
Cel mai nasol: e mult de muncă și ne consumă foarte mult din timpul de compus. Muzica se schimbă și noi vrem să ținem pasul. Așteptările sunt altele la o trupă de cover față de un artist care interpretează aceleași piese proprii de 20 ani.”
Marius Popa: “Cel mai mișto lucru este că ești propriul tău stăpân. Când eram în mainstream mereu depindeam de producător, impresar, primării, unul-altul. La coveruri e simplu: ești singurul care își decide soarta. Cel mai nasol lucru este plafonarea. Ajungi să căștigi bani din asta și îți dispare dorința de creație, de a experimenta teritorii nebătătorite.”
Laurențiu Guran: “Faptul că poți să cânți piese ca ‘It’s my life’, ‘The Best’, ‘We are the champions’. Piese cu care am crescut,care sunt în ADN-ul meu. Nasol e când începi să faci compromisuri. Și mai facem. Pentru public, pentru nimic altceva. Dar pentru Măria Sa, Publicul, toți fac compromisuri. Și ăia mari de tot, precum Bon Jovi.”
6. Acum 10 ani, coverurile erau ceva foarte cool. În cluburile unde se cântau coveruri mergeau oameni educați, cu venituri peste medie. Între timp nu mai e așa. Ce s-a întâmplat?
Alex Vasilache: “Noi nu am observat deloc acest lucru. Probabil că depinde de club. Publicul nostru este exact același ca și acum 10 ani, 15 ani, 18 ani. În clubul cel mic Jukebox veneau avocați, medici, corporatiști și mulți studenți. Acum, la concertele noastre, vine același public, inclusiv studenții din vechiul club Jukebox care acum sunt în poziții de top management.”
Marius Popa: “Piața s-a suprasaturat, nou-veniții au făcut dumping, repertoriile au ‘sărăcit’ și a apărut idioțenia asta de a cânta cu “backing tracks” care e un semi-playback. Totul s-a dus pe o pantă mult prea impersonală și ‘industrializată’. Din dorința de a satisface cât mai multe gusturi, a început să se cânte ‘politically correct’. Și a dipărut scânteia.”
7. De ce există aversiunea asta a unor artiști (Chirilă, Loredana, Florin Grozea) față de artiștii care cântă coveruri?
Alex Vasilache: “Nu am simțit niciodată o aversiune, iar răspunsul corect îl dețin doar ei.“
Marius Popa: “Pentru că ei se supraevaluează și se cred superiori celor care cântă coveruri, probabil. Habar n-am! Cert este că ei omit să se ‘uite’ cu atenție la ‘creațiile’ lor. Am pus intenționat ghilimele. Eu, decât să scriu porcării ca să trăiesc din ele, prefer să cânt hiturile bune ale altora.”
Laurențiu Guran: “Nu știu. Pot să speculez doar. Trupele de coveruri n-au cântat mai deloc la zilele orașului X, zilele comunei Y, campanii electorale, concerte cu mici. Ei bine, aceste evenimente în care toate trupele din mainstream aveau o pâine de mâncat s-au cam dus. Unii artiști mainstream au început să se rezume la evenimente corporate și nunți. Aici concurează cu noi. Până aici ți-am răspuns la Chirilă și Loredana. Or mai fi și alții. Îi înțeleg. Pe Florin Grozea îl creditez doar cu inocența. Pe el piața l-a trecut deja prin sită. Nu mai cântă.”
8. Există, într-adevăr, prea multe trupe de coveruri in România? Dacă da, de ce?
Alex Vasilache: “Poate că sunt foarte multe trupe față de momentul în care am început noi sa cântăm. Dar cine poate spune dacă sunt prea multe sau prea puține? Dacă apar atât de multe trupe de coveruri și atât de multe locații cu muzică live, înseamnă că există o nevoie, o cerere pe piață.”
Marius Popa: “Da. Pentru că toți cred că zona de cover e o sursă de ‘easy money’. Se înșală. Cum apar – așa dispar. Între timp doar mai strică piața făcând dumping. Dacă îți zic câtă muncă e, de fapt în spatele unei trupe de cover, te ia capul. Contracte, angajări, protecția muncii, medicina muncii, investiții în echipament scenotehnic, reparații, întreținere, sute de ore de repetiții, planificări și strategii. Mulți nu știu la ce se bagă și se bagă. Apoi capitulează.”
Laurențiu Guran: “NU. Eu consider că e loc sub soare pentru toată lumea. Sita funcționează și aici. După primele sezoane de ‘Vocea Romaniei’ a apărut o puzderie de trupe de coveruri. Câți au rezistat? Să cânți 3 ore pe seară nu e ușor. Să ai inteligența necesară să-ți cumperi un microfon de 500-1000 de Euro în loc să te duci în vacanță la Roma cu banii din primul concert… eheee, nu e pentru toată lumea.”
9. Au scăzut în ultimii ani standardele artiștilor de coveruri din România?
