– Alo, da?
– Dan Fințescu?
– Da. Bună ziua!
– Bună! Numele meu este &^% și sunt PR-ul artistului X (numele unuia din cei mai cunoscuți soliști vocali din România, om trecut bine de prima tinerețe) și al Y (numele unei artiste noi pe piață, dar cu ceva difuzări la radio). Voiam să te întreb dacă nu i-ai putea avea invitați la emisiune.
– La ce emisiune?
– Păi… la emisiunea ta!
– Summer Kiss?
– Da, da. Aia! Și oricare alta: matinal, aia cu mixuri, orice!
– Summer Kiss nu a început încă, iar pentru orice altă emisiune te invit să fii un PR profesionist și să apelezi la cei care iau deciziile în ceea ce priveste aceste emisiuni. Nu eu sunt persoana potrivită!
– Ăăă.. Păi și nu poți să întrebi tu?
– (ușor enervat) Și atunci treaba ta, de PR de coșcogea artiștii, care mai e?!
– Da’ io nu-s chiar PR-ul lor, sunt o prietenă care s-a hotărât să îi ajute.
Ulterior am constatat că primisem și o cerere de prietenie pe Facebook de la duduca în cauză. Profilul ei purta falnic la rubrica “studied”: “Comunicare și Relații Publice”. Poate că greșeala ei nu e una capitală, însă e picătura care mi-a umplut paharul în care se tot adună de câțiva ani picături de “PIARI” și “PIARIȚE”. Drept urmare iaca articolul de azi, care încearcă să le fie de folos atât artiștilor care sunt convinși că soluția salvatoare pentru cariera lor aflată în impas înainte de a fi început vreodată cu adevărat, cât și oricărui om care se gândește să se apuce de meseria asta grea care se numește PR. Pentru că da:
PR-ul nu este o meserie ușoară
Nu. Nu este deloc așa. Până și ideea că PR-ul se învață în niște ani de facultate, că s-au scris cărți multe și groase pe tema asta, că există oameni care au făcut și fac grămezi de bănet din PR, ar trebui să te facă să înțelegi că asta nu-i o meserie de care te apuci “fincă’ n-ai găsit altceva de lucru”.
În esența sa, PR înseamnă un om care reușește să își folosească propria rețea de cunoștințe și relații pentru a comunica mesajul clientului către publicul cel mai relevant pentru produs în mod gratuit și cât mai nealterat, însă fără ca acest mesaj să fie vreodată perceput ca fiind publicitar. Pe românește asta înseamnă că un PR bun e ăla care, miroase fix momentul când e ceva de publicat, concepe și apoi știe fix pe cine să sune, cu cine să se vadă la cafea și cui să-i dea mail, astfel încât mesajul artistului să ajungă în revista, la emisiunea, pe blogul și pe paginile de Facebook ale cui trebuie, astfel încât acel mesaj să-și facă treaba pentru care a fost conceput. Prin mesaj se poate înțelege orice: de la piesă nouă și până la știre de criză cu artistul care a fost găsit beat, cu chiloții în vine, într-o budă publică, împreună cu un cintezoi de o moralitate îndoielnică.
Deci PR-ul e un om cu minte iute și relații multe. PR-ul bun NU este o pipiță sexy căreia nu știi cum să-i bagi banii mai abitir în buzunar ca să ajungi să-i bagi mâna mai repede în chiloței. PR-ul bun NU este tinerelul imberb și timid căruia îi dai tu numerele de telefon și care se bâlbâie la telefon, folosindu-se de numele tău de artist.
Evident că un PR bun costă bani. Mulți. Așa că, decât să dai 200 de RON unui om care habar n-are meseria asta, sfatul meu este să îi bagi în advertising online pentru produsul tău și să apelezi la un PR profi atunci când ți-l permiți sau când ai neapărat nevoie. (Managerul tău e cel care ar trebui să fie în stare să-ți spună când ai nevoie, dacă tu nu te prinzi singurel).
Fără gramatică, PR-ul e pustiu
Da, fetelor rujate și siliconate! Da, băieței care ați dat toți banii voștri pe un set de țoale cool pe care le purtați la toate evenimentele unde apăreți invitați sau nu. E nevoie să stăpâniți perfect gramatica limbii române pentru a putea face meseria asta cum trebuie! Din două motive extrem de simple și evidente:
- În epoca în care trăim acum, există publicații care angajează “jurnaliști” a căror principală calitate este iuțeala cu care apasă ctrl+c și ctrl+v. Iar dacă vouă vă convine ca același comunicat de presă să apară pe o târlă de site-uri cu aceeași greșeală gramaticală, să știți că Măriei Sale, clientul, nu-i face deloc bine. De ce? Păi iată un exemplu simplu: dacă la reclama cu Coca-Cola apare la un moment dat, pentru o secundă, un căcălică pe centrul ecranului, oare mai e cineva atent la ce are reclama aia de spus? Și nu-mi veniți cu gioarsa aia de argument că “lasă, dom’le, că nu vede nimeni!”. Că s-ar putea să vadă artistul. Și atunci e chiar belită!
- Există oameni destul de mulți și importanți pentru care orice comunicat, mail, telefon, porumbel călător li se înfățișează cu o bubă gramaticală în creștet devine brusc invizibil.
- PR-ul lucrează cu cuvinte. Șoptite tainic la telefon, urlate prietenește la ureche în timpul unui concert, scrise de mână sau tastate, cuvintele sunt materia primă a meseriei. Dacă matale, care te visezi profesionist în domeniu, habar n-ai să le așezi binișor, după cum le e orânduiala, se cheamă că habar n-ai să mânuiești unealta de căpătâi a meseriei tale. Și asta e cam de căcălică.
Dacă tu ești PR pentru nu știu cine, asta nu înseamnă NIMIC!
Regret să dau cu leuca dezamăgirii în scăfârlie așa, pe final! Dar să fii PR-ul cuiva șmecher nu înseamnă automat că și tu ești tare prin parcare. Aici nu funcționează lucrurile ca în curtea școlii, unde, dacă ești prieten cu ăia de-a douășpea, poți să dai capace oricui ai chef. Pentru că relațiile clientului nu-s ale tale. Și Doamne ferește s-o zbârcești, că omul ăla de i te-ai umflat în pene cu numele mușteriului tău va merge direct la el, la client, și îi va povesti despre cât de PRost ești. Dacă tu ești PR-ul mărețului “X”, eu, ca blogger, DJ de radio și ce oi mai fi eu, nu-ți datorez ție nimic! Nici măcar nu te cunosc! Și dacă o arzi superior cu mine, s-ar putea să nici nu vreau să te cunosc! Ceea ce te transformă în antonimul meseriei pe care pretinzi că o întreprinzi.
Dacă, prin absurd, ai reușit să ajungi să lucrezi pentru un client șmecher și tu ești neica nimeni, e ca și cum ai câștigat premiul cel mare la 4 din 69 al Piarilor. Tre’ să fii amabil, corect, punctual, fermecător, sociabil, isteț, intuitiv cu fiecare din oamenii cu care vii în contact. Și uite-așa, din neant, îți creezi propria rețea de contacte care va atrage alți clienți, care îți vor crește prestigiul și îți vor mări și mai mult rețeaua de relații și tot așa până sus pe culme. Adică te vor transforma din ucenic în meșter într-ale meșteșugului.
Ar mai fi multe capitole de adăugat la articolul ăsta. Poate îl voi continua altă dată. Dacă aveți sugestii, vă rog “nu mai ezitaț!”
sursă imagini: www.reflectedimage.com.au, www.lumeacartii.ro,
Sincer mi-e rusine! din pacate am trecut prin aceeasi facultate fara sa am habar ce e cu adevarat un specialist in comunicare si fara sa ma intereseze. La Master s-a schimbat placa, caci examene nu se luau cu scris, ci doar cu eseuri cu teme de noutate unde nu gaseai prea multe pe internet ca in liceu sau facultate, sa poti sa te inspiri cu copy->paste. Si aici pentru a promova aceste examene fie nu faceai nimic fie recapitulai, cercetai, pana reuseai sa diseci acel subiect. Acest specialist are si el o etica, o deontologie, are nevoie de informatii si de foarte multa cercetare. Aceasta trebuie sa fie un bun organizator, un bun strategist, un bun manipulant de situatii si de creare de aceste situatii pentru a obtine informatii dintr-un domeniu pentru a diseca si a diminua din riscuri. Un PR trebuie sa fie competent sa se vanda pe el insusi din punct de vedere profesional pentru a fi capabil sa colaboreze cu diversi specialisti, sa aiba o gandire organizatorica pentru a-si indrepta strategia spre cei ce ce sunt implicati si infuentati. Trebuie sa anticipeze un comportament al indivizilor pentru a preveni situatii de esec sau care pot influenta un proiect. 🙂 Cu facultatea – nivel licenta nu faci nimic intrucat nu acopera un domeniu complet de cunostinte ce pot fi exploatate si acumulate, si daca nu duci studiul mai departe spre cercetare si dezvoltare personala atunci va ramane loc de complexitatea de a nu realiza nimic in acel domeniu.