Cezar Petrescu – „Dumineca orbului”

dumineca orbului

Pentru mine, pana la cartea asta, Cezar Petrescu a insemnat „Fram ursul polar” si atat. Pentru Fram mi s-au umplut ochii de lacrimi de fiecare data. Dar nu m-am lecuit. L-am recitit de multe ori. Oare de ce atunci cand eram copil reciteam carti cu atata placere? Oare de ce orele nu mai curg niciodata la fel ca pe vremea aceea, singura in care aveam cu adevarat TIMP. De curand am incercat sa-i citesc Marei si mi-am dat seama ca tristetea care razbate din aproape fiecare rand, desi neinteleasa pe deplin de mintea curata a fiicei mele de patru ani, era incasata in plin de sufletul ei deschis. Asa ca m-am oprit, cel putin pentru moment. Tristetea asta, de care m-am lovit si eu in cartea mea de oameni mari, mi-a fost explicata intrucatva de scurta nota despre viata autorului de la inceputul „Duminicii”. Nu stiu daca ea razbate prin tot ce a scris, insa voi afla, pentru ca sunt hotarat sa mai citesc carti scrise de Cezar Petrescu.

In alta ordine de idei nu ma pot opri sa nu remarc coincidenta orbilor in ultimele mele lecturi ale unor autori romani. Pe langa cel cu duminica, l-am cunoscut de curand si pe Zahei, al lui Vasile Voiculescu, despre care am scris aici.

Cred ca asta este cea mai de pierzanie carte pe care am citit-o. Tot ce sta sa fie frumos se naruie precum un castel de carti de joc. La fel cum ani lungi de liniste si bunatate se curma intr-o clipa de noapte neagra, in care talpi de guma se apropie lacome de un grumaz martir. La fel cum spre pierzania-uitare il cara trenul pe omul batran si sfarsit care isi da seama prea tarziu ca a trait o jumatate din viata crezandu-se altcineva decat era de fapt. Si peste toti troneaza ranjind nebunul scapatat, lunaticul fericit ca poate spune ce gandeste, trist ca e atat de singur in sinceritatea lui morbida.

Cartea incepe usor ca un ciripit de randunele in miez de primavara. O idila infiripata clasic, dintr-un mic accident petrecut pe un peron in Gara de Nord a Bucurestiului. El – galanton si cabotin. Ea – mica si apriga. Insa ochii se cauta, sufletele se gasesc, se banuie, se inlantuie intr-un dans care dureaza cateva zeci de minute, dar care promite fericire. Apoi se despart. Soarta i-a intors pe amandoi in orasul din care fugisera dupa momente de groaznica ratacire. Convalescenta provinciala i-a vindecat. Pe el de viciul jocului si al bauturii, pe ea de rana unei iubiri ratate. El vine la o inmormantare, ea la o nunta. Orfani amandoi.

Nu-mi voi trada principiul de a nu povesti subiectul cartii. Insa in cazul asta e atata seva aici, incat pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu schitez in cateva linii lipsite de har desenul inceputului. E frumos. E ca din basme. Si apoi… Apoi totul se duce de rapa. In momentul in care am terminat de citit cartea asta, m-am simtit rau. Apoi, dupa ceva timp, mi-am redesfasurat actiunea ei in minte ca sa pricep de ce. Nu de ce mi-a fost rau. Aia e usor de inteles. „De ce”-ul scriitorului voiam sa-l dibuiesc. Ei bine… Nu poti sti de ce. Sau poti scoate din maneca-ti de cititor destept orice motivatie. Va fi la fel de buna ca oricare alta. Si nu numai ca totul se darama, insa Gina si Gigi (pana si numele le rezonau) se intorc fiecare la pacatul lui. Se intorc in noroi cu sufletul greu de o osanda pe care de fapt nu o primisera si pe care cu siguranta ca nu o meritau. Dar ce mai conteaza asta? Tragedia, prin absurdul ei, te trimite la Romeo si Julieta, adormiti pe rand si morti in cele din urma impreuna. Pentru ca intr-un soi de moarte inghetata a sufletului se intorc cei doi aproape-iubiti, fiecare in micul sau oras de provincie.

Nu cred ca mi-a fost vreodata mai greu sa scriu despre o carte pe care am citit-o. Firele subtiri ale diverselor actiuni se innoada, se impletesc, se taie unele pe altele. Haosul aparent rimeaza in adancul lui. Harta pe care oamenii adusi de soarta simultan in acelasi loc o traseaza prin destinele lor are un cod secret pe care, dupa ce ai terminat cartea de ceva vreme si inima nu ti se mai zbate trista, poti incepe sa-l deslusesti, daca o iei incetisor inapoi pe firul povestii.

E o carte tare trista. Stiu ca am mai zis asta. Si nu are un sfarsit deloc fericit. Dar daca e ceva de invatat din ea, acel lucru este un adevar simplu: viata iti da niste sanse, fiecare la vremea ei. Iar acele sanse, daca nu sunt intelese cum trebuie, trec lasand pustiu in urma lor. Cezar Petrescu spune asta insa intr-o limba a lui proprie, pe care o poti interpreta in foarte multe feluri. Poate parea o carte scrisa cu naduf, la repezeala. Insa, daca te gandesti mai bine, vei descoperi ca mana hazardului nu isi face de cap, ci aseaza simbolurile unui joc gandit perfect, pana in cele mai mici detalii.

Asta este o carte pe care eu as introduce-o in programa scolara. Am zis!

    1. Andy 6 decembrie 2013
      • danfintescu 10 decembrie 2013
        • Andy 11 decembrie 2013
          • danfintescu 12 decembrie 2013
            • Andy 14 decembrie 2013

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.