Charlie Wilson’s War – sau politica facuta pe bune

Politica e clar ca nu se face niciodata in Parlament. Nu la tribuna. Nu in sediul Guvernului. Nu. Ala e spectacolul pe care politicienii il joaca pentru ca noi, turma care ii voteaza, sa fim multumiti ca isi vad si ei de treaba intr-un mod organizat. Insa de fapt si de drept sforile se trag in piscina, la jacuzzi, la spritz, la masa, in masina, pe hol, oriunde altundeva. Iar cand vedem un film care asta arata, atunci ne simtim cu totii extrem de bine dand din cap si murmurand in soapta: „Aha… stiam eu…”

Charlie Wilson’s War este un film despre cum un om, cu mult cap si foarte multa vointa, a reusit sa aduca un buget de 5 milioane de dolari la o valoare de 1 miliard intr-un timp extrem de scurt. El este de fapt omul care a castigat razboiul din Afganistan, care, asemeni celor din Vietnam si Coreea, a fost un alt camp de bataie intre U.R.S.S. si S.U.A. in timpul Razboiului Rece. Natiile astea s-au batut intotdeauna folosindu-se de alte popoare, ca sa nu fie nevoite sa se stearga reciproc de pe fata Pamantului (si pe noi odata cu ei), dar si pentru ca dandu-le arme si mijloace altora faceau o economie foarte mare la propriile lor cadavre.

charile-wilson.jpg

Charlie Wilson este interpretat magistral de Tom Hanks. El este un congressman american petrecaret si depravat, afemeiat, cocainizat si alcoolizat, cu multe amante frumoase si una singura puternica. Pe Julia Roberts (ca despre ea e vorba), n-am vazut-o niciodata intr-un rol de femeie atat de puternica si consumatoare de barbati. Arhetipul Pretty Woman a rezistat destul de mult, iar filme ca Notting Hill n-au ajutat-o cu siguranta. Insa de data asta ii iese partitura foarte bine.

Ca mi-a placut filmul, presupun ca v-ati prins. Dar, desi alambicat si plin de vorbarie, este un film pana la urma extrem de comercial. Cel mai tare enerveaza idealizarea personajului lui Hanks, care, administrand un buget de un miliard de dolari, mediaza tranzactii intre Pakistan, Egipt si Israel fara sa se atinga de nici un ban. Si aici nu romanul obisnuit cu spaga din mine urla „FALS!”, ci Watergate si Fahrenheit 9/11.