Cherchez la femme

Centrul vechi al Bucurestiului. Toata lumea se inghesuie, in timp ce carciumile si carciumioarele iti vrajesc ochii, urechile, narile cu tot ce au ele mai de pret, totul imbinandu-se cu izul de igrasie spoita, de balci… In insusi miezul acestui haos, smerit, cerandu-si parca scuze ca este acolo, se afla teatrul Passepartout, al lui Dan Puric. Intrarea principala a fost sacrificata de dragul monetizarii. Pe acolo intri intr-un bar. Daca vrei teatru, folosesti matale intrarea cea mica, din colt. In foaier muzica si clinchetul paharelor de alaturi te mai ispitesc o data sa renunti la a vedea un spectacol, sa te alaturi restului lumii si sa petreci. „Ce atata cultura?! Mai bine bem ceva!”. Cortine grele din plus rosu sunt trase definitiv peste garderoba. Plasatoarea zambeste uimita cand o intrebam daca acest detaliu teatral functioneaza. „Garderoba? Da’ de unde…” Sala nu e plina. Dar nici goala. Parca te provoaca la un test psihologic care sa te lamureasca daca esti optimist sau pesimist.

Despre tipul de teatru pe care Dan Puric alege sa-l faca s-a discutat mult. Mie imi place. Mi se pare mai greu sa lasi cuvantul la o parte si sa te folosesti de gest, de conotatia mimicii si de absenta decorului pentru a comunica un mesaj. De la „Toujurs l’amour”, un spectacol genial care a ridicat o sumedenie de sprancene a mirare, Dan a reusit sa formeze o scoala. Una atat de bine structurata incat acum, 12 ani si mai bine mai tarziu, spectacolele elevilor sai ii respira tristetea naiva de copil dezamagit de maturitatea cruda. Nicio clipa, uitandu-ma la un spectacol al carui afis, daca exista la intrarea in teatru, este atat de mic incat eu nu l-am vazut, n-am crezut ca el ar fi pus in scena de altcineva decat de el. Cu toate astea, regizorul, care s-a distribuit excelent in rolul principal, se numeste Petrica Voicu.

„Cherchez la femme” poate insemna orice. Nu de sensul pe care istoria l-a dat acestei expresii se leaga spectacolul pe care l-am vazut. Ci de cel literal. De oamenii care se cauta. De barbatul care isi traieste viata cautand-o pe EA. De fapt, viata lui asteapta sa fie traita dupa ce o va fi gasit. Pana atunci, strain de toti, sirul lung de intamplari la care este martor, arunca personajul principal intr-o vesnica mirare, cand amuzata, cand ingrozita, de cele mai multe ori trista.

Cu toate astea, spectacolul se incapataneaza din rasputeri sa ramana o comedie. Chiar si atunci cand trupurile actorilor formeaza tablouri grotesc de triste, poanta finalizeaza scena racaind, cu unghiile cateodata, un zambet din sufletul nostru. Un zambet care va multumi setea de „entertainment” a unui spectator superficial, sau unul trist si intelegator, izvorat dintr-un suflet deschis.

Acest tip de teatru are, din punctul meu de vedere, doua mari dezavantaje. Primul este unul de ordin tehnic. Daca actorul nu detine un control perfect asupra fiecarei incheieturi, asupra fiecarui muschi, miscarile nu vor putea depasi niciodata absenta totala a decorului, cea aproape totala a recuzitei. Ele vor ramane dans, mima, dar nu se vor transforma niciodata in adevar. Al doilea este daruirea, care nu poate fi decat intreaga. Orice miligram lipsa arunca o umbra ucigatoare asupra mesajului de comunicat. Placerea spectatorului ramane, el nu invata insa nimic.

Evident ca nu poti sa nu compari. In fiecare din actorii de pe scena Passepartout il cauti (si il vei gasi negresit, intr-o mai mica sau mai mare masura) pe Dan Puric. „Cherchez la femme” nu e un spectacol rau. Ba chiar deloc. Insa eu ii doresc maestrului sa fie cat mai degraba depasit de cineva. Ii doresc sa gaseasca pe cineva care sa creada in ce face mai mult decat el. Cred cu tarie ca aceasta va fi suprema lui bucurie. Asa ca, maitre, „cherche l’acteur!”