Chiori in tara orbilor

outsider

Parintii mei, inca de cand imi pot aduce aminte, m-au pregatit intelectual si psihic sa plec din Romania cat mai repede posibil si sa nu ma mai intorc niciodata. Si n-am plecat.

Nu urmeaza sa-mi maltratez pieptul cu vreo serie de pumni patrioti care sa demonstreze ca din dragoste de glie stramoseasca am ramas eu aici. Nu despre asta scriu. Faptul ca n-am plecat din tara este consecinta unui sir de intamplari care a inceput cu angajarea mea in televiziune imediat dupa primul semestru din anul I. Dar nici despre acest lant de intamplari nu am de gand sa scriu acum. Ideea e ca am ramas. Nu-mi pare rau. Dar ma cam dor niste lucruri. Ceea ce urmeaza sa scriu s-ar putea sa vi se para un soi de ciorba a gandirii. Chiar asta si este. Daca veti avea, insa, rabdare sa cititi pana la sfarsit, veti vedea ca am o concluzie. Una simpla.

Voi incepe prin a va enumera cateva din experientele mele personale care, desi la vremea respectiva nu mi-au dat prea mult de gandit (ca doar pe la 20 si-un strop de ani aveam alte lucruri mai importante de facut si trait), mi-au ramas agatate de memorie pana au inceput sa-mi provoace mintea la duel:

– in Departamentul de Comunicare si Relatii Publice al Facultatii de Litere din Universitatea Bucuresti (coscogea numele, nenicule), in anul 1999, cand am intrat, peste 80% din profesori aveau alte specialitati si predau materii pentru care se pregatisera autodidact sau absolvind cursuri de cateva luni prin strainatate.

– in cam orice televiziune (cu exceptia Cimiturului de Elefanti – TVR) vei pasi, vei afla ca o mare parte dintre angajatii pe diverse posturi au cu totul alte studii decat cele potrivite pentru postul pe care il ocupa (sau macar unele cat de cat inrudite).

– (lasand din nou elefantii sa doarma in pace) experienta de 15 ani in televiziune este o raritate in domeniu

– publicitatea romaneasca a inceput sa miste de aproximativ 10-15 ani. Pana atunci, productiile locale erau ridicole, iar diferenta dintre ele si spoturile de import era cam aceeasi dintre o Dacia Lastun si un Aston  Martin DB9.

– muzica noastra a iesit la export recent cu cateva nume, dar n-a confirmat niciodata ca si-a depasit conditia de copilas mititel care alearga in van, in spatele blocului, sa-i prinda pe aia mari si sa-i convinga sa-l ia si pe el la leapsa.  (pe acest subiect simt cum prinde contur un alt articol)

Si cum neuronii mei n-au avut ce face si s-au apucat de rumegat la ideile astea de ceva vreme incoace, am sesizat si alte lucruri care vin si se prind intru alcatuirea unui puzzle a carui imagine de final n-am intrezarit-o pana de curand.  Ca sa fiu sincer, pana in momentul in care nu am inceput ultimul paragraf al acestui articol, n-am inteles exact de ce scriu. Am simtit doar nevoia sa o fac. Sa le luam, carevasazica, pe rand:

Una din putinele materii de export unde avem o rata de izbanda destul de mare este creierul. Lasam mintile fragede si rapide sa munceasca pentru altii cu o usurinta care ar trebui sa ne ingrijoreze. Atentie, insa! Acest export se rezuma la „pruncii” fara experienta, pe care strainii prefera sa-i extraga asa, necopti, sa-i scoleasca si apoi sa-i „scoata la produs” pentru ei.

Am zis „Atentie” mai sus, cand vorbeam despre pruncii genialoizi pe care ni-i iau cu arcanul, pentru ca nu cred ca ne putem mandri cu vreun manager de top care, dupa ce a rupt gura raiului si piciorul plaiului mioritic cu sarguinta si genialitatea lui, a ajuns sa joace in „alt campionat” si sa ii lase masca pe-ai lor. „Oamenii de afaceri” romani sunt niste baieti care, in jungla frumoasa a anilor ’90, au cunoscut pe cine a trebuit ca sa isi infiga coltii intr-o bucata din friptanul comunist proaspat parasit de Impuscati si ai lor. Sau au avut noroc. Am citit undeva ca noi nu recunoastem meritele, ca asta e in firea noastra bascalioasa. Daca n-am dreptate, va rog eu sa ma contraziceti. Nu cred ca as simti bucurie mai mare decat sa imi aratati ca n-am dreptate.

Ce ne lipseste noua este traditia de afaceri a marilor familii care, undeva pe vremea cand Coana Chirita inca se mira de straiele nemtesti de la oras, isi cladeau bazele unei companii si isi educau temeinic odraslele astfel incat sa preia si sa duca mai departe afacerea familiei. Generatii care s-au bucurat vazand cum un proiect se dezvolta incet si sanatos, care au incercat, au gresit si le-au aratat fiilor si fiicelor ce au invatat, experienta care s-a asezat prielnic peste invatatura de la scoala. Mai presus de asta, parintii care au castigat banii muncind si-au invatat copiii sa respecte munca, sa aiba idealuri, sa vrea ceva de la viata. Ceva care, printre alte satisfactii, sa genereze si bani.

Noi n-am avut timp sa invatam din greseli. Noua capitalismul ne-a fost turnat cu palnia pe gat precum curcanilor hrana de ingrasare. Doar ca, dupa ce se ingrasa, curcanii scapa de chinuri, dand de star si sfarsind in farfuria de Thanksgiving. Noi suntem condamnati la o viata disproportionata, in care ne taraim bezmetici. Ne inchinam la ce luceste mai tare. La aur. Respectul banului pe care il avem noi este fruntea plecata umil in fata masinii bengoase a celui care s-a imbogatit peste noapte. Ne plac banii mototoliti zvarliti lautarilor, sau cei care au stat la ciorap si saltea, care miros acru a transpiratie de pungas fugarit in Barcelona, a mana intinsa la cersit in Paris sau a gura profesionista gata sa te „rezolve scurt” pe centura, langa Roma sau Milano.

indignati-va

Strambam din nas atunci cand vedem cum un om reuseste incetisor sa-si depaseasca inceputul greu de tanar, cu o masina veche si chirie, cum isi pune pe picioare o mica afacere pe care o creste cu ore lungi si multe de munca si o preface intr-o sursa de venit care, poate, nu-i asigura un trai luxos lui, dar ii da posibilitatea sa aiba copii care, daca vor invata bine si vor munci mult, poate vor reusi sa traiasca mai bine decat parintii lor. Ne place viata care incepe in sant, trece prin palat si se sfarseste in inchisoare. Asta-i idealul nostru. Asta-nseamna VALOARE.

Munca si respect sunt doua cuvinte care pentru noi nu incap in aceeasi propozitie. Noi respectam golanii, baietasii, banii din buzunar, sigla de pe turul pantalonilor, cazanul spoilerit si stickerit care face ca toti dracii in timp ce sub capota motorul batran si astmatic se roaga la Zeul Arbore Cotit sa-i crute suferinta mai repede.

Marii nostri manageri si oameni din posturi cheie si-ar da, probabil, cu stangul in dreptul atunci cand ar fi pusi sa „joace pe acelasi post” intr-o tara civilizata, la fel cum jucatorii nationalei noastre reusesc sa plece din cand in cand cu cate un transfer magnific la vreo mare echipa, iar dupa 3-4 ani ii vezi ca joaca prin liga a doua sau a treia.

Umflati cu palnia, vrem totul repede, totul inghitit lacom, pe nerasuflate. Nu mai vrem nimic de la viata, pentru ca nu mai stim sa vrem. Nu mai putem intelege ce ne poate viata da in afara de satisfacerea nevoilor animale care sa ne faca sa ne miscam burtile pline in ritm saltaret si cu balans, fericiti ca am mancat bine, am baut bine, am… bine.

Nu ridic problema vinovatiei. Ii las pe istorici sa despice firul in patru. Daca ni se trage de la vreun …escu, de la turci, tatari sau Alexandru cel Bun. Constat doar:

Dupa ’89 am ars niste etape. N-am avut incotro, pentru ca am fost inchisi aici, iar parintii nostri si-au cheltuit energia stand la coada ca sa ne faca rost de ceva de mancare mai acatarii, in loc sa aiba grija si sa ne modeleze ca oameni. Anii ’90 au fost un fel de smenar mieros de alba-neagra in plasa caruia am cazut cu totii, ca niste Occidentali naivi si insetati de castig. Acum, desi Europa ni se da sora si grijulie aliata, nu ni se permit decat priviri rapide si fugare peste gardul inalt al experientei lor. Ei au avut timp sa greseasca, sa realizeze ca au gresit, sa corecteze si sa isi invete copiii cum e bine. Noi nu stim nimic.

Poate inca nu ati inteles de ce scriu poliloghia asta, care nu e nici macar noua. Suntem o tara de orbi. Orbiti de sclipici care ascunde gunoi. Intre noi exista cativa chiori. Care vad ce se intampla. Foarte putini se agita si tipa tare, incercand sa abata gloata oarba de la cararea care duce spre prapastie. Cei mai multi tac si isi vad de treaba, tragand maxim de foloase din ochiul pe care il au in plus fata de ceilalti. Cativa soptesc, zambind stingher.

Eu n-am fost la oftalmolog. Nu ma dau chior. Insa stiu un singur lucru: fiica mea, Mara, va creste invatand valorile CORECTE ale vietii, astfel incat lumea stramba in care traim sa nu-i para dreapta. Am zis! Cu naduf am zis!