Cine-s idoli între fani?

Pentru că există o doză mare de negativism ce se asociază termenilor de „vedetă”, „idol”, „star” etc., aș vrea să încep prin a stabili clar sensul în care îi voi folosi în articolașul de față. Prin oricare din aceste cuvinte mă refer la o personalitate din industria muzicală (dacă vă zbârnâie sinapsele în alte direcții și ideea mea merge aplicată acolo, cine-s eu să mă opun?). Pentru a ajunge cât mai sus, starul are nevoie de o bază de oameni care să dorească să cumpere actul artistic pe care acesta îl are de vândut și care să fie interesați de lucrurile pe care le face, trăiește, spune respectiva personalitate. Vă rog să nu mă luați pe mine acuma cu placa aia falsă și idioată conform căreia, vezi Doamne, patria noastră nu-i în stare să rodească vedete! Dacă ai o pagina publică de Facebook cu 100 de like-uri, ăia-s fanii tăi, iar tu ești vedeta lor. Acesta e punctul meu de vedere, iar dacă termenii pe care îi voi folosi nu vă convin, simțiți-vă liberi să îi înlocuiți cu orice vă circulă prin căpșor și se leagă semantic cu ce am de zis.

LetItBe

PROTOISTORIA COMUNICĂRII CU FANII

Întorcându-mă niște ani în istoria-mi personală, ajung la perioada în care nu-mi dădea pace ideea că io-s născut să fiu actor. Mă pregăteam pe atunci cu o pasiune aproape mistică pentru meseria asta. Unul din lucrurile pe care ni le spunea dom’ Profesor Cătălin Naum în Teatrul Studențesc „Podul” era: „Ca să fii un mare actor trebuie să înțelegi că tu nu aparții aceleiași lumi ca restul omenirii. Cei mari din vechime înțelegeau asta. Nu aveai cum să te întâlnești cu marii actori la piață. Sau în autobuz. Nici măcar la aceleași restaurante. Ei trăiau în lumea lor, iar când un om normal vedea un actor pe stradă, ăla era un eveniment de rememorat și comentat îndelung.” Gărgăunii mei actoricești și-au trăit scurta și agitata lor viață în epoca arhaică în care Internetul era un mister pentru 90% din oameni.

În toată istoria industriei muzicale până la apariția Internetului, artiștii aveau o plajă foarte limitată de mijloace prin care puteau ajunge să își comunice mesajele direct fanilor. Iar asta însemna că, atunci când li se prezenta ocazia, mesajul pe care ei îl lansau trebuia să fie de calitate superioară: să fie deștept, cool și fix pe limba oamenilor pe care ei voiau să îi aducă și mențină aproape. Canalele erau numărabile pe degetele de la o mână: interviuri (scrise, radio și tv), artwork-ul albumelor, concerte. Și GATA! Vă vine să credeți?! Atât!!! Nu tu postări cu „Neața! M-am trezit! Beau compot!”. Nu tu share-uri cu filmulețe cu pisicuțe pufoase. Nu tu un selfie în studio să vază lumea că muncești.

Prin limitarea asta cantitativă a comunicării se întâmpla cu artiștii fix ce povestea dom’ Naum. Ei nu făceau parte din lumea noastră, din universul care alcătuiește traiul de zi cu zi al omului normal. Ei existau pentru noi doar prin ceea ce noi cumpăram. Dacă eram fan East 17, le puteam asculta muzica oricând doream. Acesta era produsul pe care ei îl aveau de vânzare. Restul, însă, era cu țârâita. Răspunsurile la întrebările dintr-un interviu în Bravo erau citite, răscitite și comentate de zeci de ori, posterele erau monedă de schimb al trocului din licee, coperțile albumelor (viniluri, casete sau CD-uri) erau analizate cu atenția pe care ți-o dă lipsa a altceva de făcut.

feed_me

INTERNETUL HĂMESIT

Acum, de când există site-uri, Facebook, Instagram, Twitter, Snapchat, ask.fm și atâtea alte canale prin care artistul poate ajunge să comunice direct cu fanul său, lucrurile s-au schimbat. Starul se vede nevoit acum să creeze conținut. Paginile care nu comunică, nu au expunere. Fanii cărora nu te adresezi te uită repede și migrează spre alte vedete mai active. Asaltul ăsta permanent te sleiește de puteri pe tine, idolul lor. Iar „ei” pot fi o sută sau un milion. Nu contează. Tu trebuie să generezi conținut.

Presiunea asta nu face bine unora. Da’ deloc. Pentru că în goana asta nebună după ceva de „pus pe Facebook”, foarte multe vedete își părăsesc Olimpul intangibil și vin de se așază binișor între muritori. Îi vedem mândri că au făcut o prăjitură, la mall probând o pereche nouă și comună de nădragi, plângându-se de oboseala drumurilor lungi sau tunând și fulgerând împotriva unui hotel dubios care le-a dat omleta prea arsă la micul dejun. În fine, vă prindeți voi ce vreau să zic, că sunteți oameni deștepți. Conținutul pe care vedetele îl livrează fanilor lor îi ajută pe oamenii ăștia să înțeleagă că între idolul lor și ei înșiși nu e mare diferență. Că, de fapt, nu e mare scofală, domnule, să fii artist. Că și pe ei îi doare, îi mănâncă, îi enervează.

Eu, fan, nu pot idolatriza (puternic cuvântul, dar n-am găsit altul) un om care e fix la fel ca mine. Pot să-l invit la o bere, eventual.

stupid-people-1

UN MINIM NECESAR

Nimeni nu-i cere unui artist să se priceapă la orice. Dar la gramatica limbii în care postează ar fi cazul să se priceapă. Și cultură generală cât de cât ar trebui să mai aibă vedeta. Având ăste două calități, putem fi aproape siguri că lucrurile de le postează vor fi corecte și, foarte important, că se va pricepe să tacă atunci când e beznă într-un anumit domeniu despre care se vorbește la un moment dat.

Va pricepe că, dacă greșește, va pierde simpatia și încrederea fanilor care se prind că a dat-o în bară. Adică fix a ălora mai inteligenți, lideri de opinie în propriile lor găști de prieteni. Dacă tu, muzician, te dai fin analist politic și îți împănezi opiniile cu bucățele de „istorie” așa cum ai înțeles-o tu la școala aia la care n-ai prea fost, s-ar putea să aduni, în loc de like-uri și share-uri, doar comentarii acide și priviri condescendente. Iar odată o etichetă negativă lipită pe fruntea unei vedetuțe, trebuie muuuuultă muncă de P.R. ca să se dezlipească ea de acolo.

Asta ca să nu încep să perorez despre responabilitatea etică pe care orice om dotat cu un glas pe care îl ascultă mulți oameni o are, de a comunica exclusiv informații corecte.

MILENIALII ONLINE ȘI MUZICA STAU LA TARABE DIFERITE

Știu că pentru toți milenialii pare că am o mentalitate de dinozaur. Ei se bat cu pumnul în piept că își vând marfa atât de bine tocmai pentru că sunt niște oameni obișnuiți. Că ei strâng milioane de like-uri, followers și share-uri filmându-se în bucătărie și în baie. Că râgâie, tușesc și-s oameni normali, care se filmează cu telefonul oricând au chef. Că oamenii îi „cumpără” tocmai pentru că se pot lesne asocia cu cine sunt ei și ce au de spus. Sunt de acord cu voi, oameni buni. Așa e. Dar aș vrea să nu confundăm tarabele. Voi vindeți propagarea informației. Și există unii care o fac extrem de bine, la un nivel de profesionalism care ar fi foarte greu de bănuit din aspectul produsului lor, ambalat în mod voit într-o „hârtie de împachetat comună”, pentru a fi mai lesne asimilat și distribuit.

La taraba de care vorbesc eu se vinde muzică. Iar pentru a face muzică, pentru a deveni o vedetă în industria muzicală, ai nevoie de niște calități care te deosebesc de ceilalți oameni. Indiferent dacă muzica se vinde sau se închiriază, dacă e pe vinil sau pe Youtube, acțiunea care determină omul să te aleagă pe tine și nu pe altul este imaginea lui despre tine. Dacă el nu crede că ești un om ieșit din comun, nu vei avea niciodată puterea de a-l convinge pe omul normal că muzica pe care o faci tu este mai bună de cumpărat decât a altuia. Mai ales în zilele noastre, în care muzica e peste tot și ți se vâră-n suflet pentru câțiva firfirei.

DECI

Social media există pentru a deservi artistul. Personajul pe care el îl alcătuiește acolo este marfa pe care el o vinde. Strategia, corectitudinea și calitatea procesului prin care o vedetă se comunică fanilor săi este fix ceea ce face ca unii oameni să fie idoli între fani. Dacă vedeta în cauză e bună la cântat, dar cam praf la comunicare, este responsabilitatea echipei de management să îi limiteze drastic accesul la canalele publice de comunicare și să angajeze pe cineva competent să facă treaba asta.

sursa imagini: hdwebpros.com (feed me good content), buzzflop.com (stupid tweet), en.wikipedia.org (let it be cover artwork)