Coada ca afacere

disney

Am fost, întru deliciul fiicei mele, de curând la Disneyland. N-am să mă pitesc după deget și-am să vă mărturisesc din capul locului că deliciul nu i-a aparținut doar Marei. L-am împărțit de parcă eram frați, nu tată și fiică. Disneyland este fun, e esența distracției, e plin de tot felul de minunății care să te emoționeze, să te sperie, să te distreze și, deloc… da’ deloc în ulitmul rând, să-ți ia banii.

Nu mă voi apuca să vă povestesc cam ce e de văzut și făcut acolo, pentru că au făcut-o alții mult mai bine înaintea mea. Eu vreau să vă povestesc despre câteva frânturi de gând ce mi-au hălăduit prin minte în orele lungi petrecute la cozile veșnice care constituie coloana vertebrală a acestei mașini de făcut bani care este Disney. Dacă n-ar exista cozile, eu cred că parcul ăsta ar falimenta în câteva săptămâni. Durata medie a unei „distracții” este de 2-3 minute. Timpul mediu de așteptare (în afara sezonului, așa cum am fost eu) este de 35 – 40 de minute. Nu vi se pare mult, așa-i? Păi nici nu e. Pentru noi, oameni mari, care avem teme de conversație, lume pe care să sunăm, Facebook, Instagram si toate celelalte mici mizerii care ne risipesc timpul cu o dezinvoltură fantastică. Plus că avem răbdare. Înțelegem conceptul de „a aștepta”. Copiii însă sunt altfel. Ei se plictisesc. Chiar dacă jucăm toate jocurile cunoscute, inventăm altele noi, spunem povești, le inventăm, ne prostim… ORICE ai face, până la urma vei pierde lupta.

Coada este datul acelui loc. Te obișnuiești cu ea. Devine o parte a fiecărei zile petrecute acolo. Pentru ca, dacă vrei să vezi tot, nu-ți ajunge o zi. Trebuie să revii sau să înnoptezi într-unul din hotelurile de pe lângă. Fizic, ai putea vedea totul în câteva ore, de n-ar fi cozi. Dar ele sunt. Pentru că suntem mulți cei care vrem sa vedem acel loc, dar și pentru că, daca veți urmări cu atenție mișcările pe care le fac angajații, veți descoperi la toți aceeași lipsă de grabă. De la cel care ridică bariera astfel încât un nou lot de oameni si omuleți să-și ia locurile în Dumbo cel zburător și până la cel care, cu o față placidă și plictisită, îți trântește în față hamburgherul călâi și fad, nimeni nu se grăbește. De când m-a lovit gândul ăsta am început să fiu foarte atent la viteza de lucru, căutând să mă conving că sunt eu pe câmpiile întunecate ale conspiraționismului corporatist. Dar n-am reușit. Eu cred că așa e! Oamenilor ăstora li s-a impus să nu se grăbeasca. Și uite-așa, cu o secundă ciupită aici și zece de colo se strâng ore în șir, copilul obosește, vrea papa, vrea jucărie, vrea somn, nu-i mai convine nimic.

Cel mai bun exemplu pe care îl am în sensul ăsta se numește „Castelul Prințeselor”, unde fetița înnebunită de emoție are ocazia unică de a întâlni-o pe una din prințesele Disney. Nu cred că există vreo fată care să refuze asta vreodată. Iată mecanismul de funcționare: stai la coadă cam 45 de minute ca să obții un tichet cu ora de programare. După care îți vezi de treabă mai departe prin parc. Te prezinți cu copila care moare de nerăbdare plus tichetul cel atât de greu obținut la ora scrisă pe el. Ești poftit în castel. Unde mai stai cam 45 de minute la coadă. În cele din urmă ajungi la prințesă. Mara a nimerit la Ariel. Au stat 2 minute la poze, și-au zâmbit și gata! P-aci ți-e drumul spre ieșire, unde, după atâta așteptare, îi iei copilului pozele cu Ariel care costă 30 de Euro? Normal că i le iei! Apoi te scarpini un pic pe scăfârlie simțindu-te și…. și cu banii luați? Te scarpini!

Nu vreau să fiu greșit înțeles. Nu răcnesc „hoție”! Ci, mai curând, salt admirativ pălăria la adresa acestei găselnițe inteligente și atât de simple. Nu vă zic să nu mergeți acolo. Dimpotrivă! Este o experiență frumoasă care merită trăită de mai multe ori la vârste diferite. Nu mă declar dezamăgit. Ba chiar vă recomand să nu ratați nimic din ce-i acolo, pentru că totul este foarte bine făcut. Tot ceea ce fac în incheiere este să mă declar impresionat de o idee atât de simplă: să construiești un loc care să atragă cât mai mulți oameni, apoi să faci în așa fel încât, aproape pe nesimțite, să-i ușurezi de lovele și secunde cu dexteritatea unui bătrân hoț de buzunare. Brava, monșer!