De cand Mara avea vreo trei ani, am inceput sa mergem la teatru. Si mergem frecvent. Asta pentru ca n-as vrea ca ea sa creasca avand ideea ca a merge la teatru reprezinta un eveniment rar, pentru care ne imbracam frumos si care tine de programul gradinitei sau al scolii. Teatrul, ca si cartile, ar trebui sa fie o componenta fireasca a vietii, nu o sarbatoare. Acum, un an mai tarziu, fiica mea doreste sa mearga la teatru cu acelasi firesc cu care isi doreste sa mearga in parc. E doar parerea mea, nu trebuie sa fiti de acord cu mine. Eu am descoperit teatrul de mic, iar in adolescenta, pe cand gargauni de actor imi dansau tzontzoroiul prin suflet, intram la teatru oricand aveam cateva ore de omorat. Iar pe vremea aia… eram un adevarat criminal al orelor. Sunt de parere ca pana si din spectacolele si filmele proaste ai ce invata. Iar daca nu ma credeti pe mine, aruncati un ochi pe biografia lui musiu Tarantino.
Sa revenim. Merg, carevasazica, de vreun an si mai bine la cam toate spectacolele de teatru pentru copii pe care le are capitala de oferit. Sa stiti ca nu sunt multe. Si nici toate bune. Unele au iz de mucegai de costum vechi, carpacit si refolosit. Altele se bucura chiar de un oarecare fast. Marele noroc al teatrului pentru copii este ca ochii mariti de fascinatie fericita ai pustilor n-au dobandit inca indeajuns de multa competenta critica incat sa sesizeze gaurile din cascaval. N-am de gand nici eu sa incep o lunga si futila lamentatie cu privire la banii din teatru.
Am, insa, o nelamurire. Una pe care am luat-o, o vreme, drept o simpla exceptie. Dar acum n-am incotro si trebuie sa-i dau statut de regula. Agat aceasta nelamurire in cuiul oricui are vreo idee de raspuns, dar si in speranta ca, poate, un actor sau un regizor de teatru pentru copii va citi acest articol si va fi in stare sa-mi ofere o explicatie indestulatoare.
De ce, fratilor, avem nevoie de cioace pentru adulti intr-un spectacol pentru copii? Cioaca este o gluma pe care actorul o gaseste in rolul lui, fara a primi neaparat o indicatie de la regizor in acest sens. Mici jocuri de cuvinte, taceri cu subinteles, actiuni tacute care starnesc hohote de ras, toate astea sunt mijloace prin care actorii atrag atentia asupra lor pe scena in momente in care textul si actiunea lasa loc pentru asemenea faptuiri. N-am nimic cu cioacele. Daca sunt facute bine, ele pot transforma un spectacol mediocru intr-un succes.
Voi da cele mai recente doua exemple din doua spectacole care, in sine, sunt bine facute si jucate admirabil. Primul vine de la “Motanul incaltat” al Teatrului Tandarica. Acolo, la un moment dat, Motanul ii spune fiului celui mic sa adulmece o urma prin iarba. Flacaul, increzandu-se in vorbele smecherului cu botine, vara nasul in iarba imaginara de pe scena, trage adanc aer in piept si, cu o expresie plina de beatitudine, zice: “Tare, iarba!”. Evident ca stim bancul cu Iisus si hipiotul unii din noi, astia de avem buletine deja. Dar la ce-i ajuta lui, actorului asta?! Ca in sala eram vreo 4-5 parinti si vreo 10 educatoare si profesoare. Iar din adultii astia, n-as baga mana-n foc ca toti stiu bancul respectiv. Cioaca asta, inteleg eu, e facuta pentru colegii de pe scena. Iar asta, stimate actor, este o mostra de neprofesionalism cabotin in cea mai pura forma a lui. Nu am fost la mai multe spectacole ale Motanului, ca sa vad daca o dai de fiecare data. Insa crede-ma pe cuvant ca eu nu inteleg nici mort de ce-ai face asta. Daca te tine talentul sa faci cioace la care sa rada o sala intreaga de princhindei, esti invitatul meu. Dar asa, din partea mea, unul din cei cativa care au inteles ce-ai facut tu, n-ai primit decat o spranceana usor revoltata, ridicata mult a mirare.
Cea de-a doua cioaca, de mi-a dat ideea prezentului articol, este din “Cartea junglei”, spectacol al Teatrului Ion Creanga. Foarte buna coregrafia, admirabil pustiul din rolul lui Mowgli, actori multi si talentati, interactivitate, costume cool… Ce sa mai, tot ce vrei. Si trecuse de jumatate, iar eu incepusem sa sper ca vad in sfarsit un spectacol pentru copii in care totul se face pentru ei. Iar apoi a venit Regele Maimutelor, care si-a luat mucii si i-a trantit in fasole fara niciun scrupul. Pai de ce sa vorbeasca Regele Maimutelor ca Gigi Becali. Bine, inteleg de ce. Intr-o parodie adresata adultilor. Intr-un moment semnat de o brigada umoristica. Dar Mara mea nu stie cine e Becali. Si, daca ma ajuta Dumnezeu, va afla cat mai tarziu. De ce sa faci treaba asta?! Plus ca era o imitatie jalnica.
Pur si simplu nu inteleg. Stiu ca e greu sa joci la matineu. Dar ai o sala plina de un public cald si naiv, care vine pregatit sa se lase prins in conventia magica a teatrului cu tot sufletul. Aplauzele si rasetele lor sunt cele mai sincere din lume. De ce nu e asta de ajuns? De ce sa vrei mai mult? Si de ce sa vrei mai mult de la o sala care nu-ti poate da ce vrei tu? Unde e logica? Daca tot ai energie de dat pe lucruri in plus fata de cele pe care le primesti de la text si regizor, de ce sa nu-ti muncesti creierii ca sa-ti distrezi publicul pe care il ai in fata? Nu inteleg si gata!
