N-am să mă leg aici de muzica pe care oamenii o ascultau în trecut și pe care o consumă azi. De ce? Pentru că am mai scris despre asta (e drept, cu destul de mult timp în urmă) și pentru că, oricum, și-au bătut alții capul mult de tot pe tema asta. Am să vă dau însă niște exemple cât se poate de clare ale progresului tehnologiei care a făcut oamenii să-și schimbe total percepția asupra felului în care ei au acces și putere asupra muzicii. Vă sfătuiesc să vă faceți comozi, că s-ar putea să avem destul de multe de povestit.
CUM SĂ SCHIMB PIESA!?
Întrebarea asta a fost una cât se poate de pertinentă până la apariția CD-ului, adică până în 17 august 1982, dacă e să ne luăm după manualul de istorie. Dar, de dragul realismului, hai să mutăm data asta cu vreo 6-7 ani mai târziu, când putem vorbi nu despre primul CD produs la nivel comercial, ci despre o penetrare semnificativă a acestei tehnologii pe piață. De ce zic 6-7 ani? Pentru că în ’89 discul ăsta mic și lucios îi dădea rușine la vânzări bunicului negru și striat aka vinilul, iar în ’92 își punea coroana de împărat pe gaura din centru, învingând-o și pe sora lui mai mare, caseta audio. De benzile de mag n-am să vorbesc aici, pentru că ele au fost populare doar la noi și în alte tări comuniste, unde muzica bună circula pe sub mână, copiată de zeci și sute de ori.
Ia schimbați voi piesa când ascultați un vinil! Dacă nu e unul de ultimă generație (ori apărut acum, ori prin ’85), dorința asta implică deplasarea de pe canapea/fotoliu/pat spre aparatul care e de obicei așezat cu fală într-un ungher al casei, între alte echipamente de ascultat muzică. Odată ajuns acolo, ar fi bine să nu-ți tremure mâna în timp ce muți acul și apreciezi din ochi cam care e locul unde, dacă-l așezi binișor pe disc ca să nu îl zgârii, vei nimeri fix la următoarea piesă. Când ai de ales între toată odiseea asta și a asculta o piesă care nu prea te gâdilă la lingurică, în cele mai multe cazuri ai să înghiți gălușca și ai să alegi lenea.
La casete e altfel, dar să nu credeți că e mai ușor. Da, există deck-uri care știu să deruleze sau să ruleze (oare a fost ăsta vreodată antonim pe bune?!) până “aud” o pauză între piese. Dar astea erau atât de scumpe, încât doar nebunii pasionați și cei pentru care casetele făceau parte din profesie (radiouri, discoteci etc.) își permiteau să le cumpere. Oricum, și aici exista o bubiță: ferească Sfântul Casetă să ai un drop sau o pauză pe o piesă, că acolo înțepenea derulatul. Și asta îți putea da total numărătoarea peste cap dacă, să zicem, tu voiai să ajungi repejor de la piesa doi la piesa opt.
Altfel, existau două opțiuni, după ce oricum te ridicai de pe unde erai așezat. Prima: unele casetofoane aveau un contoar al rotațiilor pe care le făcea tamburul tractor și, dacă erai atât de maniac, puteai să îți notezi că piesa trei începea la rotația numărul 345. Cealaltă posibilitate: încercări repetate de dat înainte și înapoi până nimereai. Ambele opțiuni implicau creșterea riscului să ți se agațe banda. Ceea ce însemna, de multe ori, moartea casetei cu pricina.
CD playerul a schimbat toate astea radical. El a fost primul aparat de redat muzica în stare să te poarte cu câteva apăsări de buton oriunde dorești pe CD-ul pe care îl asculți în momentul ăla. Telecomanda a rezolvat rapid și problema ridicatului din poziția mișto în care ascultai muzică. Ăla a fost momentul în care o piesă proastă (din punctul subiectiv de vedere al ascultătorului) nu a mai avut niciun fel de scuză pentru a fi înghițită. Treaba asta se petrecea în prin 1988 – 1990, adică acum 27 – 29 de ani!
Mai are vreun sens să vorbim despre faptul că o piesă mediocră era condamnată la moarte de display-ul CD-ului, care putea să îți arate fix cât mai durează până se termină? La cea mai vagă urmă de plictiseală, pac! Un buton și piesa a dispărut. Multe CD playere aveau opțiunea să alegi ce piese vrei să asculți de pe un anumit CD și în ce ordine. Deci? Mai are vreun sens să vorbim și despre asta? Nu prea.
Iar acum, în zilele noastre, cu butoane de skip, like, dislike, delete în tasatura oricărui device, muzica de nu ne place din prima este automat condamnată la uitare. Care ea, uitarea, este cel mai mare dușman pe care îl poate avea un artist de orice gen pe lumea asta nedreaptă în care trăim.
NIMENI NU MAI PLĂTEȘTE PENTRU MUZICĂ NECUNOSCUTĂ
Aud de multe ori artiști români care se bucură că au muzica prezentă pe aproape toate serviciile de streaming și download din lume, de parcă l-au apucat pe Dumnezeu de un picior. Aceiași artiști, întrebați câteva luni mai târziu câți bani au făcut din muzica lor atotprezentă, zâmbesc încurcați. Nu știu ce să inventeze, pentru că acei câțiva cenți din contul de PayPal sigur nu pot constitui un răspuns la întrebarea asta. Din punctul meu personal de vedere, oamenii ăștia sunt cu un pas mai aproape de a înțelege noua industrie muzicală decât camarazii lor care se bucură în momentul în care, începători fiind, au semnat un contract cu o mare casă de discuri sau un mare “manager” al zilelor noastre.
Cu toate astea, dragii mei artiști, e foarte important să înțelegeți un adevăr extrem de important: în zilele noastre este absurd să crezi că va exista cineva care să dea bani pe un artist de care n-a auzit deloc, niciodată. Când accesul la orice gen de muzică e gratuit și la un click distanță, pentru ca un om să dea bani pe muzica unui artist, acel om trebuie să-i fie fan deja, adică să-l cunoască bine. Dacă tu, un necunoscut care i-ai captat o clipă atenția, nu ai nimic de oferit în mod gratuit, pa! Și, chiar dacă ce ai tu de oferit e mokka și extrem de ușor accesibil, nu te aștepta ca oricine te ascultă să te și iubească instantaneu.
MUZICA EREI NOASTRE
E mare nevoie ca fiecare notă pe care o cânți să existe pentru epoca în care trăim. Nu pierde timpul, banii și energia promovând muzică de care nici măcar tu nu ești convins că te reprezintă. Traseul tău artistic trebuie să fie unul coerent, care să țină seama de argumentele care i-au convins pe oameni să te urmeze până aici și care să aibă ca scop aducerea mai multor fani la tine în “grădină”. Pentru asta, muzica pe care o dai gratis spre ascultare trebuie să fie cea mai bună de care ești în stare și trebuie să fie făcută în așa fel încât să convingă omul să vrea să afle mai multe despre tine de la primele secunde. Dacă tema aia șmecheră intră la minutul doi și ceva, există mari șanse să n-o asculte nimeni, niciodată.
Ce-ți zice casa de discuri, playlist managerul de la nu știu ce radio măreț sau cine știe ce alt “guru” al industriei nu valorează nici cât o ceapă degerată, dacă iei spusele oamenilor ăstora drept literă de lege. E datoria ta de artist și, mai abitir, a echipei din jurul tău, să filtrați orice informație prin prisma planurilor pe care le ai, prin prisma lucrurilor pe care știi că fanii le apreciază la tine. Dacă tu ești iubit de către oameni trecuți de 30 de ani pentru felul în care știi să faci chitara să plângă, poate sugestia de a colabora pe o piesă săltăreață cântată de cea mai “hot” tinerică sexy a momentului nu e cea mai bună pentru tine, chiar dacă asta te “pune” pe radio. Pentru că fanii pe care i-ai adunat atât de greu, ăia care sunt gata să îți cumpere muzica în orice formă le-o dai, au un grad de toleranță cu atât mai mic, cu cât mai proaspătă e relația voastră de iubire.
CD-ul a murit de mult. Tu de ce cânți de parcă încă nu s-a inventat?
