Acum vreun an scriam un articol pe care acum nu-l mai găsesc nici cu lupa lui Sherlock Holmes. Era despre niște băieți care făcuseră un calculator să poată compune bucăți muzicale în diverse stiluri, bazându-se pe o anumită piesă. Ascultasem atunci “Penny Lane”, a Beatleșilor, cântată în stil de fugă de Bach sau samba. Ei declarau că anul viitor au de gând să ajute mașinăria să progreseze până la stadiul în care să fie în stare să scuipe piese originale, nemaiauzite de nimeni până atunci, bazându-se pe doar câteva indicații ale clientului.
Ei bine, minunea s-a întâmplat luna trecută. O artistă, pe numele ei Taryn Southern, a lansat un album întreg unde ea a venit cu liniile și/sau cu versurile, iar de restul trebușoarei s-a ocupat o mașinărie. Care a micșorat timpul de producție al albumului de 20 (douăzeci, frățică!!!) de ori. Mai jos primul single de pe acest album.
Mică introducere pentru profani
Acuma, între noi fie vorba, nu știu exact cam cum ar putea să calculeze cineva economia de timp, că doar cine n-a fost vreodată într-un studio de înregistrări nu știe cum stă treaba de fapt. Acolo, timpul de ne luăm noi, muritorii, după el, își cam pierde sensul. E bine să n-ai așteptări din astea care să se traducă în ore sau minute. Totul depinde de foarte multe lucruri și, mai ales, de om. De meșter. De ăla de știe cu butoanele.
Într-un studio sunt foarte rare momentele în care ești singur: doar tu și omul cu care faci muzica. Întotdeauna mai e careva prin preajmă. Un băgător de seamă, un prieten de-al nu știu cui, ăla de a fost înaintea ta să lucreze și care n-a lucrat că (aici puteți să completați voi cu orice fel de motiv doriți, cu cât mai absurd, cu atât mai bine). Și toți ăștia îl fac pe meșter să piardă timp.
Să revenim la el, la meșter. Îi spun așa pentru că, de multe ori, asta și e. Nu e vreun mare talentat sau vreun gagiu doxă de muzică (și mă refer aici la muzică măcar ascultată, nu studiată la școală). Ci e un om care a stat și a frichinit softurile de producție muzicală până le-a învățat secretele, chestie pe care alți oameni nu au răbdarea, timpul sau aplecarea să o facă. Nu zic că-s toți așa. Sunt unii care pe lângă meșteșugul softului posedă talent, iar unii (rara avis) au și educație muzicală pe deasupra.
Da’ treaba e că, fără omul de la butoane, ai venit degeaba la studio. Omul ăla poate să: întârzie, n-aibă chef, să fie în prea multe (sau prea puține) fumuri ca să poată face ceva, să fie cu capul în FIFA, să vrea să mănânce sau să-și satisfacă alte nevoi fiziologice. Că doar om e și el.
Ei bine, toată etapa asta din procesul de creație a dispărut. Sau e pe cale să dispară.
Galaxia Gutenberg
Asta e o carte scrisă de un tip tare deștept, pe numele lui Marshall MacLuhan, pe care am citit-o în urmă cu mulți ani. Nenea ăsta ia binișor invenția tiparului și o întoarce pe toate fețele, arătând imensul impact pe care tehnologia asta l-a avut asupra civilizației umane în toate formele pe care le are ea. Pentru că, deși noi nu ne mai aducem aminte, a existat un moment în care o bibliotecă plină cu cărți reprezenta o avere mai mare decât greutatea ei în aur.
Vremea aia era cea în care un om care scria o carte nu se putea aștepta ca mai mult de câteva zeci de exemplare să circule prin lume. Pentru că fiecare astfel de exemplar era copiat, mă scuzați de expresie, ad labam de către un scrib. Iar meseria asta, de scrib, era și ea extrem de rară și căutată. Erau oameni care întreaga lor viață nu făceau altceva decât să copieze cărți scrise de alții, cu un scris frumos și extrem de îngrijit. De multe ori, cărțile astea copiate erau adevărate opere de artă prin meșteșugitele și complicatele feluri de scris pe care copiștii (de obicei călugări) le stăpâneau. Gândiți-vă că fontul pe care noi îl alegem acum din două clickuri necesita luni de zile pentru a fi învățat și reprodus de un om.
De ce vorbesc despre istorie aci? Păi pentru că mie meseria asta a copistului mi se pare că seamănă foarte tare cu aia a meșterului de care vă povesteam mai sus. Și ăla lucrează destul de rar cu o creație 100% personală. Și, precum tiparnița lui Gutenberg a pus capăt monopolului pe care biserica îl deținea asupra culturii, cam la fel cred că se va întâmpla cu supremația omului care știe softul de producție. Era lor se cam pregătește să apună.
Foamea de muzică e mai mare decât producția
Ăsta e un adevăr pe care nu l-am auzit niciodată în discuțiile savante despre muzica “proastă” pe care o difuzează radiourile comerciale. Dacă aveți ocazia să vă întâlniți cu un playlist manager, înainte să încercați să îi vârâți capodopera voastră pe gâtlej, întrebați-l dacă i s-a întâmplat vreodată ca piesele din playlist să fie toate “arse” (adică deja plicticoase pentru public), dar să nu existe nimic cu care să le poată înlocui. Veți vedea că situația asta (care doar la prima vedere pare absurdă) apare de mai multe ori decât vă puteți imagina.
Iar asta se întâmplă doar cu radiourile. Există și platforme de streaming, care abia așteaptă să aibă conținut propriu. Și hai să ne gândim și la coloane sonore de filme, reclame, seriale, spectacole de teatru. La podcasturi și seturi de DJ. La cafenele, baruri, restaurante. La cluburi, discoteci și piscine. La hiper-extra-giga-supermarketuri. Toate astea sunt “guri de hrănit” care abia așteaptă să nu mai depindă de nimeni pentru a putea avea acces la orice fel de muzică își doresc instant, fără să mai fie nevoie să plătească drepturi și să semneze contracte. Sunt studii întregi care povestesc despre ce fel de muzică stimulează oamenii să cumpere produse de un anumit tip sau să comande un anumit gen de mâncare. Muzica, în cazurile astea, este un bun de consum. Ea nu e ascultată, în sensul în care nu e percepută conștient de oameni. E acolo, în fundal, discretă, creând o stare.
Dar toată muzica a avut, până acum, nevoie de un meșter. Acum e simplu. Un soft abia așteaptă să îi dai tu câțiva parametri pentru a scuipa spre tine o piesă originală în câteva zeci de secunde. O piesă care e gata de difuzare, care îți aparține în totalitate. Softul nu se va supăra dacă nu îi intră piesa pe radio, nu va vrea mai mulți bani dacă a compus un hit, nu intră în sevraj pentru că n-a găsit “CD-uri” aseară la băiatul ăla, nu suferă din dragoste, nu are zile proaste, nu joacă prea multă FIFA. El e gata de muncă oricând.
Ceea ce înseamnă că, în sfârșit, va exista îndeajuns de multă muzică pe gustul fiecărui client/consumator, cu mult mai puțină bătaie de cap. Vor fi mult mai puține studiouri și mult mai puțini băieți blazați care să le populeze. Dar de dispărut, nu vor dispărea pentru că…
E nevoie de suflet ca să încalci regulile
Oricât de creativă și de rapidă e inteligența artificială în a învăța chestii, ea nu poate îndoi regulile. Iar muzica e făcută să surprindă. Oamenii, prin neștiință și noroc sau prin foarte multă știință și inspirație divină, pot încălca regulile unui domeniu. O mașinărie nu poate (încă) să facă treaba asta. Ea va urma cu strictețe aseptică principiile care i-au fost introduse în codul de programare.
Pentru “ne-reguli” e nevoie de oameni. Pentru a continua analogia cu “Galaxia Gutenberg”, vor dispărea călugării copiști, vor rămâne doar scriitorii.
Încerc să nu merg foarte departe cu raționamentul meu anticipativ. Pentru că e încă foarte devreme și există foarte multe variabile de luat în seamă. Mai multe decât îmi pot eu închipui. Cu toate astea, am să scriu și un episod doi al acestui articol. Unul în care să încerc să-mi imaginez cum va afecta invenția asta viața artiștilor.
Concluzie
Cu cât mai mult citesc despre industria muzicală, cu atât mai limpede mi se arată ca fiind unul din cele mai conservatoare, mai puțin deschise la nou domenii din lume. Astfel încât mă aștept să văd cum, în curând, vor exista cohorte de “profesioniști” care vor prefera să se ia la trântă cu prezentul în loc să-l accepte. Vor cere, probabil, interzicerea scârbavnicei invenții.
Trânta cu timpul, dragii mei, e una din care omul doar în basme iese învingător. Cum ziceam și săptămâna trecută, e bine să accepți prezentul și viitorul pe care îl deschide el. Altfel vei pierde o mulțime de vreme cu frustrări care n-ajută la absolut nimic.
sursa imagine: Donald Clark Plan B
