Dan Lungu – „In iad toate becurile sunt arse”

lungu

Dan Lungu este un om despre care, pana sa citesc repejor cele cateva randuri de pe coperta-spate a romanului „In iad toate becurile sunt arse”, nu stiam nimic. Auzisem, cred, in treacat despre el atunci cand citisem recenziile proaste pe care le-a primit filmul „Sunt o baba comunista”. In fraza de mai vreme „in treacat” vrea sa insemne ca mi-a intrat pe o ureche si mi-a iesit pe cealalta. Cartea am primit-o cadou de la o persoana ale carei pareri literare le apreciez si, mai mult decat atat, am si dedicatie de la autor pe prima pagina. „… in speranta ca se va amuza” imi doreste domnul Lungu acolo.

Ce pot sa va spun este ca asta e o carte trista. Da’ trista cu bulbuci. Din aia de-ti dau la gioalele tale de barbat care ai lasat prefixul ala cu 2 cu cativa ani in urma. Iti da tare, dar miseleste. Mai intai zambesti, apoi zambetul ti se cam umple de fiere, privirile ti se scurg in jos, spre talpile pline de cioburi de vise pe care ai calcat si ai sangerat de-a lungul vietii. Nu, domnule Lungu. Desi va multumesc mult pentru dedicatie, este una din putinele carti pe care le am si care poarta semnatura autorului in original, trebuie sa va spun ca nu m-a amuzat cartea dumneavoastra. Sau… m-a amuzat prea putin comparativ cu cat m-a durut.

Daca mi-a placut cartea? Ei, pai asta e cu totul alta intrebare. Da. Mi-a placut. Mult mi-a placut. Atat de mult incat voi continua sa caut si sa citesc carti scrise de Dan Lungu. E o carte scrisa in doua planuri, unul la eu-ul narativ al adolescentului licean rebel, betiv si fara griji, pentru care gasca e mai presus de scoala sau parinti. Alta, la o instrainata persoana a treia, cea a omului matur care si-a ingropat visele, s-a ingropat pe sine (de mai multe ori chiar!) si a ajuns ratatul mantuit, resemnat sa-si amestece veninul ascutit al spiritului frustrat cu alcool cat mai mult. Ratatul amortit, traind in trecut, nepasator la viitor, scarbit de prezent.

Finalul este de un grotesc pe care numai noi, balcanicii, suntem in stare sa-l atingem. Noi, cei care suim taraful in copac, cei care ne facem pomana in viu sau cei care ducem copii handicapati in cimitir pentru a le arata mormantul lui Mos Craciun. Daca esti optimist, cartea asta te face sa-ti scotocesti sufletul dupa un ideal. Poate doar o frantura de ideal, orice! Ceva care sa te faca sa vrei ceva de la viata, doar ca sa nu simti cum te scufunzi in mlastina puturoasa al lui „nu mai vreau nimic”.

Nu m-am putut opri sa nu remarc faptul ca jargonul si vulgaritatile limbii romane au ramas aceleasi in adolescenta domnului Lungu, a mea si, din cate aud pe strada, inca mai au viata in ele. Poate am eu urechile prea fine, insa singura hiba pe care o pot gasi acestei carti este ca, uneori, mi se pare ca vulgaritatile sunt putin fortate. Ca le foloseste cu satisfactia omului care n-a avut voie sa injure tiparit multi ani din viata si acum abuzeaza doar pentru ca poate. In final, o recomandare: incercati sa nu uitati ca autorul e moldovean. Cartea asta citita cu accent moldovenesc are mult mai mult farmec.

Ma bucur sa va spun ca in acest moment am ajuns in sfarsit la zi cu recenziile de carte. De acum incolo, orice carte termin va fi proaspata in memorie atunci cand ma apuc sa scriu despre ea.