De-ale Marei

Mara are aproape trei ani. Nu stiu cand au trecut. Stiu cum a inceput sa mearga, sa vorbeasca, sa faca poante. Dar parca toate s-au intamplat in cateva luni. Hai, bine, un an. Dar nu trei. Sa o vad, acum, zambindu-mi hatru din coltul gurii, gata sa-mi spuna ceva amuzant. Sa o vad cum rade la glume, cum devine, uluitor de repede, priceputa, selectiva, atenta… Asta este probabil cea mai mare minune pe care mi-a fost dat sa o vad.

Un lucru, insa, nu se schimba. Felul in care ma priveste in ochi. O face cu toata increderea din lume. Nimeni nu te va privi vreodata in ochi asa cum o face propriul tau copil. Iar daca asta nu te schimba, daca nu-ti intoarce sufletul de pe oriunde ar fi el plecat, atunci ai face bine sa te ingrijorezi. Pentru ca inseamna ca intre tine si propriul tau suflet s-a rupt ceva.

Dar nu ca sa filosofez m-am apucat sa scriu postul asta. Ci ca sa va dau doua mostre din filosofia Marei. Geniala, de altfel.

EPISODUL 1

Saptamana trecuta, eu conduceam. Mara, cuminte, in scaunul ei de pe bancheta din spate, se uita pe geam. Conversam pe tema peisajului. Urcam panta spre Marriott si ajunseseram in dreptul santierului viitoare Catedrale a neamului.

MARA: Tati, uite o macara foarte mare!!

EU: Da, tati. Pe santierul asta macarelele sunt foarte mari, pentru ca aici se construieste cea mai mare biserica din Romania.

MARA: Da. (Dar o vedeam incruntata in oglinda retrovizoare. Analizez rapid ultima mea propozitie. Exista o singura posibilitate)

EU: Mara, dar tu stii ce e Romania?

MARA: (dupa o pauza de gandire, in care o vedeam cum isi scaneaza rapid cunostintele) E… Cand vorbim toti romaneste.

EU: (stralucind de mandrie pentru puterea ei de sinteza si de asociere) Asa e, tati! Bravo! Toti cei care vorbim romaneste, locuim, stam, in acelasi loc. Iar locul asta se cheama Romania.

MARA: (dupa cateva secunde de gandire) Tati?

EU: Da, Mara.

MARA: Dar Romania are usa?

EPISODUL 2

E seara. Ne pregatim de baie. E veselie. Mara fuge prin patul meu si se tot ascunde. E cu chirloman. Ne jucam o vreme, apoi, cuminte, incepe sa se dezbrace, ajutata pe ici-colo de mine. Port un tricou pe care sunt scrise niste litere mari, de tipar. Neavand altceva mai bun de facut, incepe sa le recunoasca.

MARA: Asta e “S”. De la “sarpe”. “Iar felul ei de a pronunta la nici trei ani o face sa nu greseseasca. Ea chiar asa ii spune. Sarpe, cu “s” de la “soare”.”

EU: Bravo, tati! Asa e. Mai vezi vreo litera pe care sa o cunosti?

MARA: “A”

EU: Exceleeent! “A” de la ce vine?

MARA: De la “avion”.

EU: Mara, esti un copil tare destept. Bravo.

MARA: Tati, dar tu stii care e litera aia intoarsa?

Imi verific rapid tricoul. De unde stau eu, toate literele par intoarse, ceea ce inseamna ca ea le vede bine. Hm… Deci nu.

EU: Nu, Mara. Care e.

EA: (zambeste superior) “G”

EU: Asa e. Adevarul este ca e cam intoarsa spre ea insasi. Si “G” e de la?

MARA: De la “gaina”. Sau de la “google”.

Sah-mat. De doua ori.

    1. Isabela 28 May 2012
    2. Mada 31 May 2012
    3. sinziana 31 May 2012
    4. danfintescu 2 June 2012
    5. Rusu Alin 2 June 2012

    Add Your Comment

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.