De asfințit

asfintit

Când văd lumina asfințitului, mi se îndreaptă spatele. Un om important ca mine are întotdeauna prea multe griji pe cap pentru a își aminti să țină coloana vertebrală dreaptă. Dar soarele pălind parcă m-ar bate pe cocoașă și mi-ar zămbi prietenos. Iar eu reacționez instantaneu. Mușchi pe care nici nu știam că i-am încordat azi, se relaxează. Pasul îmi devine elastic, de sportiv de performanță gata să-și doboare propriul record mondial în uralele unui stadion plin. Toată pielea de pe față mi se întinde într-un zâmbet contagios, care include toate micile fericiri ale unei zile într-o bucurie mare, imensă. Atât de mare încât, dacă s-ar transforma în pelerină, cred că ar putea înveli un Boeing 777. Ba nu. Poate chiar două. Dar nu-i timp de zâmbit degeaba.

Ochii mei, antrenați bine în acest scop, îmi devin atenți la cele mai mici detalii. Toate simțurile mi se ascut atunci când imi dau seama că se apropie seara. Aud clar fiecare frântură de conversație a oamenilor pe lângă care trec. Mintea mea alertă înregistrează și clasifică totul. Mărci de mașini, fețe suspecte, potențiale rute de evadare în cazul unui conflict în care voi fi în inferioritate. Parcă și servieta mea, eterna servietă în care car documente secrete de o importanță capitală devine mai ușoară în lumina blândă a asfințitului. Rămâne doar obiceiul meu devenit aproape tic de a controla din când în când locul umflat de la spatele pantalonilor unde, acoperit de sacoul un pic prea larg, revolverul meu argintiu marca Beretta stă gata să fie scos la luptă în orice clipă.

Nu știu dacă soarele care se pregătește să apună are același efect și asupra altor oameni. Din câte am putut observa de-a lungul anilor, nu prea. Aceleași fețe obosite, încercănate și palide pe care le vezi la orice altă oră din zi. Șoferii se enervează unii pe alții cu același aplomb și nu manifestă vreo tentativă de a fi mai îngăduitori. Ochii tuturor sunt la fel de neatenți la ce e în jurul lor. La fel de întorși spre interior, unde dau bătălii aprige cu probleme care mie unuia nu mi se par deloc reale. Se zbat toți să câștige mai mulți bani. Chiar și oamenii bătrâni, care mai au doar puțin de trăit, își pierd vremea cu asta în loc să se bucure de toate lucrurile frumoase pe care le are viața de oferit gratis. Asfințitul e un exemplu foarte bun. Nu costă nimic să te uiți cum apune soarele. Și te simți de milioane după. Sau cel puțin așa mi se întâmplă mie.

Gândurile astea mi-au fost întrerupte în momentul în care m-am apropiat de ușa blocului meu. Niciodată nu știi de unde te pândește pericolul. M-am tras binișor lângă una din mașinile parcate pe trotuar și am examinat cu atenție perimetrul în plan orizontal și vertical. Trecătorii păreau inofensivi. Niciun geam nu părea să adăpostească vreun lunetist. Deși lumina caldă și calmă a asfințitului continua să învăluie totul, inima mea a reacționat la impulsul pe care i l-a dat creierul și s-a apucat să bată mai repede. Am tras aer în piept și cu pași antrenați și siguri m-am repezit spre ușa de la intrare. O mână era încleștată pe revolverul de la spate, fără să-l scot însă din ascunzătoare. Doar nu voiam să creez panică între civili. Cealaltă a tastat cu maximă dexteritate și viteză codul care deschide ușa de la intrare, făcând câteva mișcări de diversiune în cazul în care cineva m-ar fi filmat pentru a afla cum poate intra. Când ușa s-a închis cu un clanc încurajator în spatele meu m-am mai relaxat puțin. Dar doar puțin. Mai aveam de trecut câteva zone periculoase. Prima: ghereta portarului. Inamicii puteau lesne să-l neutralizeze pe pensionarul mofluz căruia toată lumea îi spunea Nea Tache și să-și poziționeze un agent în spatele perdeluței de nailon. Sau, dacă erau cu adevărat inventivi, puteau să deghizeze un asasin, astfel încât toată lumea să creadă că Nea Tache e la post. Asasinul și-ar fi dus misiunea la îndeplinire, apoi chiar el, în calitate de portar, ar fi fost cel care „m-ar fi descoperit”. Cercul crimei s-ar fi închis perfect.

Nea Tache părea să doarmă. De data asta n-am mai riscat. Holul era gol, așa că am scos binișor revolverul, am verificat piedica și, cu el pregătit am înaintat cu ochii ațintiți la batrânul portar. Sforăia încet, fără niciun fel de ritm. N-a mișcat când am trecut fără zgomot pe lângă el. Am continuat să înaintez cu spatele până când spinarea mi s-a lipit de ușa liftului. Nu puteam lăsa servieta din mână. Trebuia să risc clipa în care să fiu descoperit, n-aveam încotro. Am chemat liftul. Nea Tache dormea dus. Am început să mă liniștesc. Dacă ar fi fost o capcană, ar fi acționat înainte să chem liftul, adică să mă aflu la câteva clipe de o cale de scăpare.

Abia când ușile s-au închis și liftul s-a pus în mișcare mi-am permis luxul de a-mi descelșta pentru câteva clipe mâna de pe Beretta. La mine pe palier nu era nimeni. Am controlat atent etajele vecine, ghena și scara de incendiu înainte să bag revolverul înapoi sub sacou. Am deschis ușa binișor, cât de încet am putut. N-a mers nici de data asta.

– Ionuuuuuuț! Cum a fost la școală?

– A fost bine, mamă. Am zis, aruncându-mi ghiozdanul cât colo, lăsând din mers pistolul să cadă lângă sabia de cavaler Jedi și năpustindu-mă în bucătărie. Ce-i de mâncare?