De ce #maimusic e o idee tare în muzica românească

Vorbeam aseară cu un prieten bun și foarte vechi, un om care face parte din categoria greilor din muzica românească. Nu mă leg aci de chile (sau nu numai), ci de performanță. Discuția cu el mi-a dat un sentiment ciudat, amărui și m-a convins, în cele din urmă, să scriu articolul ăsta. Sincer, îl tot plimbam din neuron în neuron de câteva zile, dar m-am oprit mereu pentru că îmi spuneam că va fi lesne interpretat ca PR pentru HaHaHa. Și nu e. Zău ca nu e.

Pentru cine nu știe, #maimusic este o campanie în care HaHaHa Production lansează o piesă pe zi, în fiecare zi a lunii mai. Până acum treaba asta nu s-a mai întâmplat la noi. Deși pare un adevărat tur de forță, oamenii din branșă știu ca nu e așa. Orice studio de pe lumea asta are un “sertar” virtual plin cu piese care n-au fost lansate din varii motive și considerente. Orice artist are o serie de aproape single-uri care au pierdut bătălia cu alte single-uri. De ce să arunci toate chestiile astea? De ce să nu le faci publice?

E, întrebarea asta m-a tot muncit. Evident că producătorii nu le dau din sertar în speranța că vor vinde piesela alea, la un moment dat, vreunui artist cu caș la gură si/sau cu buzunarele prea goale ca să-și permită o piesă “la comandă”. Artiștii, de cele mai multe ori îngrozitor de prost sfătuiți de diverși oameni din echipa lor, nu publică astfel de piese de teamă ca nu cumva să fure din atenția pe care publicul o acordă în acel moment single-ului aflat în promovare.

Cred că a sosit momentul să lămurim niște lucruri. În 2015 termenul de single nu mai are niciun motiv să existe. El provine din etapa în care muzica se distribuia și vindea pe vinil (discurile alea negre și mari). Pentru a fi mai ușor difuzate la radio, dar și pentru fanii adevărați, casa de discuri producea, în afara de albumul care conținea mai multe piese, și cel puțin un extras pe “single”. Adică un disc mic, care conținea o singură piesă din cele de pe album. Evident că producția unor astfel de viniluri presupunea o investiție destul de consistentă. Ceea ce însemna că acel “single” era o piesă despre care echipa din spatele unui artist, ca și artistul însuși, credeau că are potențial pentru a fi hit. Adică pentru a fi difuzat la radio, tv și pentru a ajunge cât mai sus în topuri.

Booon! La modul ideal, orice piesă iese dintr-un studio este un produs care a mulțumit oamenii care au lucrat la ea. Este, adică, cel mai bun produs ce putea exista în condițiile date. Adică fiecare piesă de pe un album ar trebui să fie hit, deci extras pe single, din punctul de vedere al celor care au lucrat la construirea ei. Evident că asta nu se poate întâmpla mereu. Astfel încât oamenii care privesc muzica drept un business își folosesc experiența, relațiile și flerul pentru a alege piesele în care să investească mai mult având, de altfel, cele mai mari șanse ca aceste piese să producă bani mulți.

Uite-așa funcționa industria pe vremea vinilurilor. În 2015, vinilul e doar un produs de colecție. Muzica se ascultă acum în atâtea feluri, încât nu cred să existe cineva care să le cunoască pe toate. Cert este că acel moment în care existau niște oameni care hotărau care sunt piesele cu potențial de hit a fost scurtcircuitat. Acum artistul are șansa să publice orice piesă, în orice moment. Nici nu mai trebuie să stea și să compună cât de un album. Teoretic, momentul în care oamenii care sunt în studio sunt convinși că piesa-i gata, că “asta e”, că nu poate fi mai bună, este momentul în care piesa poate ajunge direct la public.

De ce nu se întâmplă asta în România (că în alte părți se cam întâmplă)? E, iaca întrebarea de un miliard de puncte! Răspunsul este simplu: pentru că ai noștri nu văd pădurea din cauza copacilor. Ei vor ca fiecare piesă pe care ei o publică undeva să fie hit, să ajungă la radio și să strângă zeci de milioane de ascultări. Nu e, oameni buni din industria muzicală, deloc așa. Și nu a fost niciodată. Nu toate piesele de pe un album erau hituri. Nu toate ajungeau la radio. Dar fiecare piesă își avea rostul ei, viața ei.

Nu orice piesă făcută de un om e hit. Nu voi sunteți cei care decideți, acolo, între voi, care e următorul “single”. Pentru că single-urile nu mai există. Dacă piesa voastră e gata, dacă voi sunteți convinși că e bună, publicați-o. Urmăriți reacțiile, impactul pe care piesa îl are, începeți să promovați ceea ce are succes la public. Arătați lumii că munciți. Mândriți-vă cu munca voastră! Ușurați-vă existența!

Am început de la HaHaHa și uite că n-am vorbit deloc despre ei. Calculul e simplu. Ei aruncă 31 de piese pe piață Dacă din ele 3 vor fi hit, eu cred că pot da fericiți cu basca în aer. Asta nu înseamnă că toate celelalte 28 de piese au fost irosite. Fiecare din aceste cântece adună reacții, awareness pentru artist, experiență pentru toată lumea. Și ține vie o relație aproape muribundă la noi în țară: aceea dintre artist și fanii săi. Noi avem fani ai unor piese, nu ai unor artiști. Zicea lumea cum că ar fi vina radiourilor. Eu nu-s de acord. Fanii unui artist au acum mai multe posibilități ca niciodată să își cunoască idolul. Dacă prin folosirea tuturor acestor canale comunicaționale ei ajung la concluzia că idolul lor nu le merită dragostea, atunci problema nu-i la radiouri, ci la idol însuși.

Există în România echipe care și-au dat seama că a fi difuzat la radio nu trebuie să fie un scop în sine. Și au dovedit că muzica pe care o fac artiștii lor e de calitate. Cele mai ascultate radiouri la noi în țară nu pun umărul să fabrice hituri, ei doar le difuzează. Cine transformă o piesă din nimic în succes? Păi… asta e o întrebare la care vă invit să vă gândiți. Dar să rogi un radio CHR să pună umărul la crearea unui hit este ca și cum i-ai cere unui electrician să se apuce de zidit. Muzicienii trebuie să facă muzică pentru că altfel nu pot trăi. Iar echipele lor trebuie să îi vândă cum pot ei mai bine. Există viață în afara radioului.

Felicitări HaHaHa pentru o inițiativă care sper că va ajuta niște oameni să înțeleagă cum funcționează muzica în 2015. Să lansezi o piesă pe youtube cu un suport de imagini filmate simplu într-o eră la care telefoanele pot produce videoclipuri destul de șmechere nu e deloc un mare efort. Iar riscul este zero, cu o singură condiție: piesa să fie bună!

Închei spunându-vă, oameni din industria muzicală, că nu contest faptul că radiourile din România ar putea fi mult mai bune. Că ar putea exista o comunicare mult mai bună a voastră cu ei și a lor între ei. Că ele pot fi învinovățite de foarte multe lucruri mai mult sau mai puțin justificat, dar nu și pentru teama voastră de eșec.