“De funie, monșer”. Da’ funia asta, deși pare ușor de definit, e mai împletită decât s-ar zice. De vreo 17 ani și mai bine, de când umblu eu prin cluburi, pupitrele, barurile și birourile de patroni se umplu sporadic de suspine pline de regret. Se deplânge un trecut măreț, în care oamenii “știau să se distreze, se consuma, muzica era muzică; nu ca acum. S-au dus vremurile bune pentru cluburi, gata!” Ei bine, dragii moșului, să știți că în toți anii ăștia nu mi s-a părut niciodată că vorbele astea de clacă ar fi mai aproape de adevăr decât acum. Iar prin “acum” înțeleg perioada ultimilor doi ani.
În România, numărul cluburilor care s-au închis îl depășește covârșitor pe cel al celor care s-au deschis de curând. Capacitatea medie a unui club este de cel puțin două ori mai mică decât era acum 5-6 ani. Numărul cluburilor care se luptă cu îndârjire, cu disperare sau cu amandouă să rămână deschise este cel puțin triplu față de cel al cluburilor care se pot lăuda că sunt business-uri care funcționează.
Motivele evidente
Da, legea fumatului le-a dat grav la gioale cluburilor din patria noastră. N-am să mă lansez în filosofii despre cum reacționează românul la situații care îi compromit confortul personal. Un lucru e cert: există oameni care preferă să stea acasă sau să meargă în locuri unde să poată fuma decât să fie obligați să iasă din club ca să fumeze o țigară.
Mai e și ANAF-ul care s-a pus și el pe treabă după vreo 20 de ani. În plus, reglementările drastice impuse dupa Colectiv, care până la urmă n-au mai fost chiar atât de drastice, au devenit și ele un cui bătut în copârșeul cluburilor. Zic că n-au mai fost atât de drastice pentru că, după primele runde de amenzi și sancțiuni, s-a acordat o perioadă de grație în care toate localurile să se pună la punct. Această perioadă de grație se sfârșește luna viitoare, dacă nu se prelungește. Știu că sună caragialesc, da’ chiar am auzit la “Radio Șanț” că există posibilitatea asta.
Am trecut toate astea la motive evidente, însă la fel de ușor sare în ochi ideea că astea-s chestiuni ce datează de doar câțiva ani, în timp ce suspinele mai sus menționate sunt mult mai în etate. Așa că eu sunt de părere că ar fi bine să ne îndreptăm un picuț atenția și spre alte zări. S-ar putea să calc pe niște bătăturici cu rândurile care urmează, însă îmi asum acest risc în ideea, nebunească poate, că voi reuși să ajut pe careva. Urmează o listă de motive care, însumate, cred că bat la popoul nud motivele evidente de mai sus prin efectul pe care l-au avut în timp asupra cluburilor ca afaceri.
Opulența
Acum câțiva ani nu cred să fi existat țară în lumea asta cu atâtea cluburi pe cap de locuitor precum România noastră. La câte de multe erau, e de la sine înțeles faptul că o mare parte din ele erau afaceri conduse de niște oameni care nu se pricepeau deloc la meseria asta, care nu-i una ușoară. Orice domn care obținea niscaiva venituri din surse mai mult sau mai puțin menționabile, orice odraslă a unui astfel de domn, orice pisi-miți care avea un iubi-bubi portofelo-potent își deschidea club în urbea sa. Nu conta că orașul, săracul, avea deja 3 cluburi la cei 25.000 de locuitori. Era la modă să ai club. Și, mai ales, era la modă să mergi în club.
Doar că, vorba lui Rosario, “populația de noapte, aia nu se schimbă niciodată”. Adică ei, cumva, tot atâția rămân, oricât de multe cluburi s-ar deschide.
“Artiștii”
Cluburile astea toate aveau nevoie de nume pe care să le pună pe afiș. Cele mai mari sau mai dotate cu fonduri aveau abonamente la artiștii de categoria I. Care se plimbau din club în club în fiecare weekend, de cam toată industria muzicală românească se întâlnea sâmbăta și duminica, încercănată, prin benzinării. Doar că afișele hămesite de nume de artiști erau mai multe decât artiștii propriu-ziși. Și cum cererea era atât de mare, impresarii și managerii s-au pus pe fabricat “proiecte” care s-o potolească. Oameni nepregătiți, care n-aveau niciun fel de experiență pe scenă, care de multe ori n-aveau nicio treabă cu meseria de care se apucau târâș-grăpiș, erau botezați cu fornăitoare nume cu rezonanțe exotice sau englezite și trimiși la produs. Nu conta calitatea actului de pe scenă, important era să fie cineva pe afiș. Și nici așa nu erau de ajuns. Artiști mulți, care ar fi putut avea cariere lungi și productive s-au “ars” prin supraexpunere. Expresia “iar vine X, abia ce a fost la noi în oraș” se auzea tot mai des.
Doar că fiecare astfel de seară, în care publicul venea să petreacă și era maltratat de vreun “artist”, îi făcea pe oameni să se simtă și *&^%ți și cu banii luați.
Hămesiții impresari
A fost măcel, nenică. Sânge pe pereți a fost. Cum se deschidea un club nou într-un oraș, se năpusteau asupra lui stoluri de manageri, PR-i, bookeri, impresari… Nici ei nu mai știau cum să-și zică. Misiunea lor era simplă: să vândă. Ăia mari, care aveau ceva artiști șmecheri semnați, impuneau exclusivități și chiar dădeau “interzis” concurenților. Ăia mici se zbăteau cu insistență și tenacitate. Dar în tot măcelul ăsta, nimeni nu se gândea că îndoapă o piață și așa supradimensionată. Că prin cheltuielile pe care îi convingeau să le facă, patronii de cluburi se avântau în turmă spre faliment și că fericirea că “ai dat” un artist în Clubul X era de fapt un pas mai aproape de doliul care se așterne azi peste partea asta a pieței de concerte. Existau situații absurde unde, în orașe cu un potențial de câteva sute de oameni, existau cluburi care încercau să se îngroape reciproc chemând artiști mari în aceeași seară. Și fix asta au reușit. S-au îngropat reciproc și simultan, cu propriile orgolii drept epitafuri.
Doar că, în cazul în care clientul manifestă accente de megalomanie și se apucă de organizat concerte costisitoare în seri fără sorți de izbândă, e cam treaba impresarurlui să-l tragă de mânecă: un concert amânat azi s-ar putea să însemne încă vreo câteva vândute aceluiași client.
Genocidul rezidenților
Muzica este unul din elementele care contribuie cel mai mult la crearea unei stări. Magia DJ-ului este aceea de a comunica prin muzica pe care o pune cu sufletele oamenilor din fața sa. De a-i aduce pe toți (bine, pe cât mai mulți din ei) în aceeași stare, de a-i face să danseze fericiți. Pentru asta e nevoie de experiență, de cultură muzicală, de tehnică și de talent. Calități care se găsesc foarte rar toate într-un singur om. Dar atunci când se întâmplă asta, acel om este de cele mai multe ori conștient de valoarea pe care o are. De-asta pretenții băloase din partea unor prieteni de-ai patronului care vor ei “piesa aia, da’ acum, că altfel vorbesc cu bossu’ și te dă afara” nu prea le pică bine. Unde mai pui că patronii înșiși își tratează DJ-ii rezidenți de parcă n-ar avea nevoie de mai multe aptitudini decât tanti de la garderobă. (Sărumâna, doamnă, nu vă supărați că am zis de dumneavoastră, vă rog!) Și atunci rezidentul ăla bun pleacă, iar în locul lui vine altul care va accepta condițiile de muncă și propunerile băloase întru fericirea patronului și a mesei lui de prieteni.
Doar că oamenii care ies în club din pasiune vor sesiza diferența și se vor muta într-un loc în care patronul clubului înțelege că muzica, nu băutura este principala marfă pe care el o vinde în cârciuma sa. Iar dacă un astfel de loc nu există prin apropiere, oamenii ăstia vor prefera să rămână acasă, unde vodka are fix același gust, dar muzica e așa cum trebuie; iar clubul se populează încet de din ce în ce mai mulți oameni cărora în mod normal nu li s-ar fi permis să intre în club.
Concluzie
După cum vedeți, n-am scris nicio vorbă despre ce fel de muzică se pune în cluburi. Discuția ar fi devenit extrem de subiectivă și fără vreo concluzie posibilă. Cluburile livrează oamenilor muzica pe care ei vor să o asculte. Sau, mă rog, așa ar trebui să fie.
Un singur lucru e cert: clubbing-ul nu mai e la modă. Pentru că prea multe seri așteptate cu nerăbdare s-au dovedit a fi, în cele din urmă, dezamăgiri. Dacă există oameni care își doresc cu adevărat să readucă fenomenul ăsta la un nivel cât de cât apropiat de cel pe care a avut-o odinioară, atunci ei (patroni de club și impresari deopotrivă) ar face bine să-și ridice ochii din propriile buzunare, să-și calce un pic pe orgoliu și să fie atenți la ce-și doresc oamenii.
sursa imagini: Zero Hedge,
