În anii ăștia de când citesc și scriu despre muzică și despre industria ce o înconjoară, am ajuns de multe ori în conversații (mai ales online) în care se dezbătea același subiect: muzica pe care o asculți tu / care se dă la radio / pe care o ascultă ăia e proastă, în timp ce muzica pe care o ascult eu e bună. Iar tu ar trebui să faci bine și să nu mai asculți ce crezi tu că-ți place ție, ci să bagi în urechi ce-mi place mie. Că eu știu mai bine și-ai să vezi că, dacă ai să asculți muzica mea, ai să devii un om mai mișto.
Ce am scris mai sus sunt miejii ideilor exprimate online în sute de diatribe care mai de care mai ofuscate. Ultima astfel de sfadă a avut loc acum vreo săptămână, pe Facebook, la cererea unui om care, deși nu-l cunosc foarte bine, mi se pare simpatic prin ce postează în general. Pentru că omul mă taguise (că dacă zic etichetase simt că mi se strepezesc dinții) în postarea sa alături de alți câțiva, rugându-ne să demarăm noi discuția, am răspuns. Subiectul era fierbinte: cine ar trebui să fie responsabil pentru educația muzicală a oamenilor? Tenta pe care o dăduse omul nostru întrebării era o țâră tendențioasă dintru început: că el înțelege “la un nivel foarte, foarte basic” că nu radiourile sunt responsabile de gusturile muzicale ale maselor. Subînțelesul era cel clasic: “dacă nu radiourile, atunci cine să educe masele din punct de vedere muzical?” Am participat la discuția asta atâta vreme cât s-a vorbit civilizat. Apoi m-am retras.
Anca Lupeș, taguită și ea în aceeași postare, a pus un link cu un paragraf dintr-un articol de psihologie care spunea că gusturile noastre muzicale sunt aproape complet definite până la vârsta de 24 de ani, iar perioada în care ele se formează începe la 10 ani și are forma unui “U”. Cu alte cuvinte, gusturile noastre muzicale sunt foarte influențabile la începutul și la sfârșitul ei, mai puțin influențabile în mijlocul acestui răstimp. Mi s-a părut de bun-simț ce scria acolo, dar am zis că ar fi bine să aprofundez subiectul, așa că am mai citit niște articole pe tema asta în Medical Daily, APA (American Psychologists Association), National Center for Biotechnology Information, Hopes and Fears, Elite Daily.
Dacă n-ați avut timp sau chef să le citiți și voi, vă zic eu care sunt elemente ce se regăsesc în aproape toate.
Gusturile muzicale se formează imediat după copilărie
Gusturile noastre muzicale sunt modelate, pare-se, din prepubertate până la vârsta de cam 20 de ani. După ce depășim această vârstă, dacă vor mai exista schimbări, ele vor fi de nuanță. În niciun caz de fond. Adică eu, care am fost fan Slayer de la 13 până pe la 17-18 ani, n-am să pot deveni niciodată un împătimit al muzicii latino. Și așa-i. Nu prea pot. Dar, odată cu maturizarea, gusturile mele muzicale pot evolua spre genuri adiacente în funcție de starea mea interioară, de anturaj, de nivelul de stres și așa mai departe.
Încă un lucru extrem de interesant este că gusturile noastre muzicale se formează în jurul unor artiști sau al unor piese pe care le asociem unor momente importante pentru adolescența noastră sau care ne-au definit relația cu părinții. M-am uitat din nou la mine și am văzut că oamenii au dreptate. Din partea lui taică-meu ascult cu drag și azi Dire Straits și Smokie, în timp ce de la maică-mea vin ochii umeziți de emoție atunci când ascult Jacques Brel sau Charles Aznavour. Iar Helloween, “A Tale That Wasn’t Right”, îmi place și acum la fel de mult ca atunci când, cu inima îndurerata de amor adolescentin neîmpărtășit, o ascultam la nesfârșit.
Am refăcut tot traseul ăsta al gusturilor mele muzicale personale și mi-am dat seama că fiecare artist, album, piesă care îmi place are legătură cu un om, un loc, o întâmplare, o stare. Muzica mi-a însoțit procesul de devenire și m-a format la rândul ei.
Educația rafinează gusturile muzicale
Am să revin pentru a nu știu câta oară la o idee pe care am exprimat-o pentru prima dată acum câțiva ani: nu există muzică proastă. Argumentul pentru existența acestei afirmații este următorul – nimeni pe lumea asta nu va răspunde la întrebarea “Ce muzică asculți?” cu “Muzică proastă.” Din perspectiva asta, toți ascultăm muzică bună, chiar dacă prin asta înțelegem chestii atât de diferite precum Brahms, Impaled Nazarean, Nicolae Guță sau Deadmau5.
Unul din lucrurile care determină oamenii să asculte muzică din ce în ce mai complexă este nivelul lor de educație. Și nu mă refer aici la patalamele obținute în rate de 3-4 ani de la “facultăți” care nu ajută la nimic. Despre setea minții de a afla lucruri noi vorbesc. Cu cât mai mare setea asta, cu atât mai rafinată și mai complexă va fi muzica pe care o ascultă posesorul ei.
Cu toate astea am observat că există o unilateralitate a intoleranței în ceea ce privește gusturile muzicale. N-am prea auzit ascultători de muzică simplă să-i critice și să vrea să-i schimbe pe rockeri, pe fanii de jazz, funk sau mai știu eu ce alte genuri muzicale mai nobile. Doar ăștia școliți sunt gata oricând să scoată paloșul din teacă și să reteze grumazul oricui are neobrăzarea să susțină că e loc pentru toate muzicile sub soare. Doar ei vor să stârpească Inne, Antonii, Guți și Mini-Minuni. Doar ei se întrec în epitete invective la adresa muzicii pe care o ascultă oricine altcineva în afară de ei. Pentru că ei știu mai bine.
Mie lucrul ăsta mi se pare cel puțin ciudat. Pentru că un nivel mai ridicat de educație ar trebui să însemne și o toleranță mai mare. Cu toate astea, se pare că toleranța știm să ne-o manifestăm doar față de minorități, cu cât mai defavorizate sau mai persecutate în trecut sau prezent, cu atât mai bine. Când minoritatea suntem noi, iar majoritatea se buricește în Costinești pe țupa-i țup și bumți bumți, ei bine, ăștia trebuie stârpiți. Scuze, m-a luat gura pe dinainte! Educați muzical de către radiouri.
Anturajul adolescenței influențează gusturile muzicale
Ăsta este ultimul adevăr care apare în cam toate articolele pe care le-am citit pe tema asta. Raționamentul e destul de simplu. În adolescență, atunci când personalitatea se solidifică, tindem să ne apropiem de cei care par să ne semene. Ceea ce înseamnă că rebelii cititori de cărți vor face o gașcă, în timp ce tinerii care preferă caterinca în spatele blocului și spartul de semințe vor face o altă gașcă. Unii vor asculta rock sau alt gen de muzică mai sofisticată cel puțin ca mesaj (reggae, rap, folk etc.), iar ceilalți muzică simplă, de consum. Pentru că primii vor petrece mult timp disecând mesajul piesei artistului preferat, în timp ce, pentru ceilalți, muzica este doar un fond sonor în cele mai multe cazuri. Va fi foarte complicat să găsești un fan Metallica printre spărgătorii de semințe sau un fan Bieber între rockerii rebeli.
Exemplele pe care le-am dat sunt ale extremelor. Între ele există o infinitate de nuanțe.
Am remarcat că înverșunarea celor care ascultă muzică mai sofisticată împotriva celor care fac, vând, difuzează, consumă muzică simplă este constantă. Nu contează ce vârstă au. De multe ori nici măcar faptul că aparțin sau susțin că aparțin industriei muzicale nu îi temperează. Ba pe unii chiar din contră, îi asmute și mai tare.
Concluzia mea personală
Ca să nu credeți că dau aici legi care n-au voie să fie vreodată contestate de cineva, de-asta am scris personală. Adică asta cred eu. Frustrarea împotriva muzicii de consum vine de la cifre. Când vezi că un artist, apărut ieri și care mâine are șanse mari să nu mai existe, are miliarde de vizualizări, e difuzat peste tot, are concerte peste concerte, iar idolii tăi, care cântă dumnezeiște și sunt la al șaselea album deja, au dat cu basca de pământ că au trecut de 10.000 de abonați pe canalul de YouTube îți cam vine pofta de sânge comercial? Păi îți vine! Că viața nu e dreaptă! Huo!
Documentându-mă, am găsit niște argumente foarte clare pentru care responsabilitatea asta a educării muzicale a populației nu trebuie să și-o asume nimeni, pentru că nu e un rol care să poată fi asumat de cineva. Exclud aici părinții și școala, care educă prin definiție toate aspectele vieții unui copil. În rest, degeaba difuzează Radio ZU, Kiss FM sau Pro FM numa’ Radiohead, Dead Can Dance sau John Coltrane. Dacă la mine în gașcă se ascultă Florin Salam, n-am să mă schimb doar pentru că la radio e altceva. Am să închid radioul.
Și știți care-i absurditatea exemplului anterior?! Că Salam nu e difuzat de niciun radio important din România. E absurd din toate părțile.
Dar concluzia mea personală e una simplă: intoleranța față de alte muzici este refuzul de a accepta că faci parte dintr-o minoritate. E mai simplu să crezi că, de fapt, toți oamenii ar putea fi deștepți și culți, dar că există cineva care-i îndobitocește voit decât să admiți că tu, cel care citești aceste rânduri și arzi de nerăbdare să mă faci praf în comentarii inteligente și tăioase, ești între ăia puțini. Între ăia din ce în ce mai puțini. Intoleranța față de alte muzici este refuzul de accepta prezentul și viitorul. Asta cred eu.
Sănătate și toleranță vă doresc!
