“Si” este o conjunctie coordonatoare copulativa. Bun… Va las cateva secunde mintea sa zburde pe coclaurii conotatiilor sexuale… Gata? Sa revenim. Gramatica spune ca o astfel de conjunctie este o parte de vorbire care face legatura intre parti de proprozitie sau propozitii de acelasi grad. Cu alte cuvinte, ea pune pe picior de egalitate doua sau mai multe elemente ale unei multimi. In enuntul “Romanii si americanii beau Coca Cola” acel micut cuvant, “si”, ne pune pe noi, oropsita natiune, pe aceeasi treapta cu maretul si de democratie nascatorul popor american pe care l-au asteptat bunicii nostri pana le-a intrat soarele de la Rasarit in ochi… de-au tot lacrimat vreo 45 de ani.
Nu m-am apucat insa sa scriu acest articol pentru a tine o lectie de gramatica. Ci pentru ca de multa vreme am sesizat o ciudatenie a limbii noastre. Un mod de a folosi aceasta conjunctie mai mioritic decat insasi balada fatalist-definitorie a gintei noastre. Sa incepem cu un exemplu. La coada, la magazin. Iti vine randul. Vanzatoarea ridica ochii intrebatori spre tine, iar tu, roman sadea, ii spui: “As dori si eu o suta de grame de parizer.” Pai… de ce? De ce SI eu? Ok, sunt convins ca au mai fost cateva zeci de clienti inaintea mea care au dorit acelasi lucru. Dar ce importanta are asta?! Suta de grame de parizer pe care o comand eu acum si pe care o voi plati va fi suta MEA. Pe care o voi mesteca folosindu-mi dintii mei unici in univers. Prin simpla actiune a cumpararii, acea suta de grame devine, la randul ei, unica in lume. Doar acea suta de grame de parizer este a mea. De restul parizerului ma doare-n cot, cel putin pentru moment.
De ce oare simtim noi nevoia asta de a ne adaposti caldut in restul gloatei? Sa fie reminiscenta comunismului? Oare doar pentru ca pe vremea aia nu era deloc in regula sa doresti ceva ce nu dorea toata lumea, orice vaga urma de alteritate fiind pedepsita pe loc cu deportare in inima de Baragan sau, mai rau, cu cazamaua in mana la sapat de Canal sau Transfagarasan? Oare “si”-ul ala i-a facut pe parintii si bunicii nostri sa se simta mai in siguranta? Vreau eu, dar au mai vrut si vor mai vrea SI altii. Nu-s unic, stati linistiti. Nu-i trimiteti pe baietii aia in costume gri la mine la usa. Sunt o rotita dintata si cuminte care contribuie din plin la cladirea socialismului? Asta sa fie, oare, explicatia?!
Dar verbul “a vrea” nu este singurul cu care pardalnica asta de conjunctie vine si copuleaza pe uscat. Il mai avem pe “a da”. Cel mai inofensiv este “da-mi si mie un telefon”. De parca ma intereseaza pe mine, ca om bine-crescut ce ma aflu, pe cine mai suni tu. Eu vreau ca tu sa ma suni pe mine. Dar imi tremura turoloaiele de frica sa nu cumva sa par ciudat de disperat. Si atunci ma plasez, strategic, intr-o lista. Eu nu cer mare lucru. Adica nu sa ma suni pe mine special… Doamne fereste! Dar asa… cand te apuci tu de dat telefoane… da-mi SI mie unul… daca e…
Si daca acest bagat national al capului intre umeri si intrat cuminte in formatia de careu are radacini mai vechi? Poate eterna noastra strategie romaneasca de a ne plange de mila, de a ne autoplasa pe treapta a mai de jos a Europei, acolo unde fac cainii pipi si scuipa betivii, sa fie motivul. Noi am ales mereu “raul cel mai mic”. Ceva de genul… Dati-ne SI noua ce ramane. Daca nu va e cu suparare…
Ma intorc la structura limbii noastre. Noi, spre deosebire de multi altii, avem persoana subinteleasa in conjugarea verbului. Adica in romaneste nu e nevoie sa spui “EU vreau” decat daca vrei sa subliniezi. Altfel, se intelege cine vrea doar din conjugarea verbului. Tu nu poti sa “vreau”. Tu “vrei”. Tot asa cu toate celelalte persoane. Alte limbi din aceeasi familie (engleza, franceza) au nevoie de pronume. Daca spui “want”, ai nevoie neaparat de un pronume acolo ca sa te lamuresti care e ala de doreste. Ca poate fi aproape oricare. La francezi, desi exista diferente de ortografiere, e nevoie de pronume pentru ca formele conjugate la singular ale majoritatii verbelor se pronunta la fel. Nemtii, pe de alta parte, cu identitatea lor perfecta cu tot, desi n-au neaparata nevoie de pronume pentru ca limba lor inginereasca are forme verbale diferite pentru aproape fiecare persoana in parte, insista sa foloseasca pronumele pentru a inlatura orice urma de indoiala. Carevasazica noi avem din start un dezavantaj. Pentru ca noi pierdem o parte din identitatea celui care savarseste actiunea, din cauza ca o papa verbul. Noi nu spunem: “Eu vreau o paine.”, ci “Vreau o paine.”
Avem, asadar, din start un dezavantaj structural. E adevarat ca folosind “si”-ul pronumele revine in sintagma. “Vreau si eu o paine.” Dar revine in calitate de cenusareasa. Doar ca sa certifice ca “eu” nu sunt decat un membru al unei multimi. Nu am nimic special. Nu vreau nimic special. Sunt doar un neica-nimeni cuminte al comunitatii din care fac parte si nu voi indrazni niciodata sa vreau ceva ce nu vor SI altii. N-am identitate, n-am ganduri, n-am nimic din ce nu au si altii. Doar in turma imi e bine si nu voi avea niciodata curiozitatea sa vad cum e altfel.
Va invit cat se poate de politicos sa nu uitati ca aveti privilegiul de a fi unici. Nu mai e nimeni ca voi pe lumea asta. Oricum ati fi, asta e un lucru pe care nimeni nu vi-l poate lua vreodata. Nu mai uitati de “eu” niciodata. Pe “si eu” aruncati-l la gunoi. Inchei intrebandu-ma futil: oare daca George Cosbuc si-ar fi scris poezia in zilele noastre, ea s-ar fi chemat “Vrem si noi niste pamant”?
