Imi terminam mini-cronica de film de ieri cu un indemn foarte imperativ. Si ca un om ascultator ce ma aflu eu am fost primul care m-am supus. Am fost si am mai vazut o data filmul lui Serban Marinescu.
Evident ca a doua oara cand l-am vazut, am inceput sa vad si gaurile din cascaval. Mici asperitati in imagine si montaj. Mici treceri care puteau fi facute altfel. Insa va rog frumos sa ma credeti ca orice greseala, oricat de suparatoare, este strivita de jocul actoricesc al unor artisti de cea mai mare clasa. Stefan Iordache – colosal, subtil, cu umor si naduf; Dorel Visan – genial, grobian, greoi, siret; Horatiu Malaiele – retinut, inteligent, fara umor (!!!); Mircea Diaconu – lacheu, razbunator, fara scrupule; Mircea Albulescu – retinut; Vizante, Mitica Popescu, Razvan Vasilescu – toti excelenti!
Probabil ca pentru cunoscatori unele epitete langa unele din numele de mai sus par neverosimile, insa va rog sa ma credeti ca Albulescu a fost discret, Malaiele n-a facut cioace, Diaconu e rau. Iar Stefan Iordache si Dorel Visan sunt intr-adevar peste orice fel de calificative.
Iar ultima runda de aplauze merge la Serban Marinescu. Un regizor care are marele merit de a-i fi lasat pe actori sa aiba exact atata putere cat sa le placa filmul in care au jucat, insa sa nici nu dea in micile metehne pe care unii dintre ei le dovedesc pe scena sau in alte filme. Monstrii sacri at work!
Eh, fata de “Senatorul melcilor” care e cam pe aceeasi idee, slabut.
Cheers!
True, desi ma vad nevoit sa recunosc ca vine foarte tarziu comentariul asta… 🙂