De fapt, noi suntem nesimțiții

popor suparat

Mă iertați, vă rog, că turui ca o moară stricată. Că mă revolt, ca să rămân la mori, împotriva unor mori de vânt cu aceiași sorți de izbândă ca ai lunaticului meu idol din La Mancha. Dar nu pot să mă abțin. Voi, dacă nu vreți să fiți neplăcut zgândăriți, vă puteți întoarce pe Facebook la testul despre ce animal de pradă vă reprezintă mai bine sau la share-ul cu citatul din Dalai Lama pe care tocmai vă pregăteați să-l dați. Pentru că n-am de gând să vă menajez nici măcar un pic.

Voi, toți cei deștepți care dați a lehamite din mână atunci când vine vorba despre a merge la vot, spunând că e o acțiune lipsită de sens pentru că toți politicienii sunt la fel, oare în ce peșteră vă zace, hibernând, spiritul de autoconservare? Istoria, săraca, așa înveșmântată în zdrențe pătate de sânge cum e, ne-a arătat în mai multe rânduri că voința celor mulți poate deveni o forță. Dacă n-avem niciunul bun între candidații de ale căror moace ne lovim pe panouri electorale, e tot vina noastră. Cei buni nu participă la lupta asta pentru că își dau seama că n-au sorți de izbândă. Pentru că ăștia care profită de nesimțirea celor mulți au grijă să-i calce pe creștet aprig și irevocabil, astfel încât ei să nu-și mai dorească altceva decât să fie lăsați în pace. Dar voievozii al căror trecut a fost umflat cu pompa de grețoasa nevoie de mărire a analfabeților ce ne-au condus prin frică au făcut câte ceva bun. Puși frecvent în jenanta poziție a firavilor, au știut să aleagă „răul mai mic”. Cuvântul cheie din fraza anterioară este „a alege”. Adică au cumpănit și au acționat. Nu au capitulat direct, aruncând în praf unul din puținele drepturi pe care orice om le are, oricât de oropsit ar fi: acela al liberului arbitru.

Nu mergem la vot pentru că nu avem pe cine să alegem. Nu ne revoltăm când ministrul educației confundă lupul cu vulpea în timp ce lasă elevii fără manuale și legalizează intelectualismul analfabet. Nu cerem demisii când plagiatul este dovedit pentru ca mai apoi să fie infirmat cu o jumătate de gură în circumstanțe cel puțin dubioase. Facem bancuri și bășcălie când ăia de ne hotărăsc destinul ca nație se întrec în a ne demonstra prostia lacomă care le este unic crez. Toate astea în timp ce ochii ne fug peste gard, spre Vest, plini de obidă și invidie, iar noi murmurăm printre dinți: „Io-te dom’le, că la ăia nu-i așa! La ei se poate!”.

Păi la ei merge treaba și se poate pentru că, în situații similare, în care ștabi nesimțiți și lacomi au încercat să forțeze nota și să calce în picioare respectul de sine al celor mulți „și proști”, poporul n-a privit totul cu mâinile în sân, spărgând mai departe la semințe. Mecanismul e simplu: totul începe cu ziarele. Se anunță, se dezbate, se conchide că a greșit alesul neamului. Apoi, de acolo, dacă el e nesimțit și nu dispare, începe ca în jurul lui să se strângă un laț din ce în ce mai tare. Lațul propriilor colegi de partid care, din cauză că au coloană vertebrală sau pentru că le e frică să nu piardă voturi, se dezic de prostul lacom. Al liderilor de opinie mari și mici care, fiecare în sfera sa de influență, arată celor cu mintea mai puțin luminată cât rău se poate întâmpla dacă fesele grase care au săvârșit fărădelegea rămân mai departe pe perna comodă a fotoliului ce le găzduiește acum. Și uite-așa se pune în mișcare o lume-ntreagă. Cu o singură condiție însă: voturile alea chiar să fie o miză de pierdut, nu să aparțină unora de care poți fi sigur că nu vor merge la urnă.

După ce se va întâmpla asta de câteva ori, limitele vor deveni clare. Idioții se vor gândi de câteva ori înainte de a lua o țară la mișto doar pentru a-și umple chimirul. Oamenii capabili vor căpăta curaj pentru a se exprima și a se impune, pentru că vor vedea că se poate. Și uite-așa poate vom ajunge și noi în situația de a putea alege între bine și rău, nu doar între rău și mai puțin rău.

Și vă rog eu nu mi-o serviți pe aia cu poporul se revoltă doar când îi ajunge cuțitul la os. Pentru că, la cum ni se arată viitorul de peste 15-20 de ani, la osul nostru nu-i un cuțit, ci un fierăstrău de amputare. Faptul că avem Carrefour-ul plin unde să ne lepădăm arginții (pâinea) și scandalul dintre două fufe maxim de plastifiate (circul) poate fi o explicație pentru adormirea celor mulți, dar în niciun caz o scuză a celor cu mintea luminată care se complac în lehamite și letargie, ci dimpotrivă.

Când lași să-ți intre în casă un musafir prost crescut, care îți cere un pahar cu apă și promite că stă câteva minute și care sfârșește prin a-ți goli frigiderul, a-ți acapara patul și a-ți silui nevasta, cam cum poți tu da nepăsător din mână a lehamite zicând că toți sunt la fel sau, mai rău, să te ghemuiești într-un ungher de unde să faci mișto de situație?! Făcălețul e în sertarul al doilea din bucătărie. Ia-l și folosește-l cu încredere pe spinarea hapsânului, pentru că e casa TA de care-și bate el joc din ce în ce mai tare. Și cu cât vei fi mai nepăsător, cu atât mai abitir va profita el.

Din zecile de mii de oameni care au demonstrat pentru Roșia Montană acum câteva luni, câți n-au simțit că „se poate”? Că nu-i totul pierdut? De ce-ați postat pe Facebook un status înălțător și v-ați oprit? Aceleași zeci de mii de oameni ar trebui să se întoarcă în stradă de fiecare dată când unul din idioții care ne conduc o face de oaie. Doar așa le putem arăta că nu le merge. Doar mergând toți la vot putem arăta că un stadion de oameni aduși pentru câțiva lei, un sandwich și un suc nu înseamnă voința unei națiuni. Doar așa nu vor mai conta microbuzele pline de bețivi plimbate între două secții de votare. Pentru că doar așa cele câteva mii de voturi pe care le pot ei măslui își pierd valoarea în fața a câtorva sute de mii de oameni revoltați și sătui de batjocură.

După cum vedeți nu pronunț niciun nume de candidat de votat. Nu fac lobby nimănui. Sunt doar un om care a ales să rămână în țara asta deși părinții i-au dat ghes să plece. Doar un tată care speră că fiica lui va avea un viitor aici, în România. Suntem mai mulți, mai deștepți și mai frumoși decât ei. Trebuie doar să înțelegem asta și să începem, fiecare din noi, să facem ceva.

Poate-s patetic, clișeist și fanfaron în exprimare. Poate că nimeni nu va citi articolul ăsta pâna aici, la ultimul său paragraf. Dar n-am să tac. Pentru că nu pot. Și nici nu vreau. Pentru că eu cred că se poate.