De ziua Patriei mele, România

desteapta-te-romane

Azi e ziua patriei noastre, România. Acum vreo 25 de ani și mai bine, de ziua României era cald. Mii de oameni, după ce repetaseră câteva săptămâni în soarele torid de vară, adunați fiind cu arcanul de prin școli, licee, facultăți și uzine, alcătuiau coregrafii uriașe, coregrafii care ar face galeriile marilor echipe de fotbal de azi să se lase de meserie urgent. Spectacolul ăla strivea individul, întru preamărirea colectivității. Tu agitai o eșarfă sau ridicai cuminte o placă din carton colorat deasupra capului. Erai doar o frântură a unui spectacol grandios, la fel cum fiecare tovarăș în parte trebuia să ajungă să fie o rotiță lipsită de personalitate, gata să-și jertfească viața, familia și boașele pentru ca idealul comunist să triumfe.

Miile astea de oameni își amestecau transpirațiile pe un stadion din care răcnea patriotismul în ritmul în care un batrân cu ochi apoși își agita mâna semi-flască pe care odihnea mereu un ceas cu curea metalică. Îmi aduc mereu aminte de încheietura aproape scheletică, ieșită din cămașa perfectă, pe care ceasul se zbătea în ritmul mișcărilor lui dezlânate. Mă întrebam dacă după un 23 august de-ăsta nu se lasă cu vânătăi de la ceas. Deși eram copil, mă întrebam în gând. Pentru că învățasem deja că tot ce ține de critica la adresa tovarășului și a sistemului, înjurăturile pentru băieții cu ochi albaștri și vigilenți, sau cele împotriva secretarului de partid absurd și analfabet, care îmi șicana și enerva părinții cu origini nesănătoase, trebuie spus în gând. Cel mult murmurate acasă, deși nici măcar acolo nu ești în siguranță. Că pereții au urechi, iar ghivecele cu mușcate pot ascunde microfoane.

pictura ceaușescu

Ce puteai să urli însă în gura mare era că îți iubești țara. Cu cât mai sforăitor, cu atât mai bine. Dacă aveai ceva talent la recitat, puteai ajunge chiar să îți iubești țara pe bani. La Cântarea României primeai trese, uniforme mai mișto, ba câteodată chiar și Pepsi. Iubirea asta de țară ne era vârâtă cu ghiotura pe gât încă din fragedă pruncie. Îmbrăcam cămăși portocalii și purtam cravate roșii de „Șoimi ai patriei” (deși din combinația asta cromatică ieșeam mai degrabă papagali). Totul era al Patriei. Noi, viitorul nostru, conducătorii. Iubirea de țară venea neapărat la pachet cu dragostea de partid și de ceaușești, aidoma garniturilor de cartofi prăjiți de la restaurantele anilor ’80, care erau musai servite cu orez și mazăre sleite de atâta plimbat dintr-o farfurie în alta. Altfel nu se putea. N-aveai cum să îți iubești doar țara. Mihai Viteazul, Mircea cel Mare („Batrân” era peiorativ – sic!), Ștefan cel Mare, Nicolae Ceaușescu… Toți eroi la fel de mari ai neamului nostru care a fost „în lupte biruitor”. Creșteam îndopați cu patriotism servit printr-o istorie ciumpăvită adecvat.

Suntem în 2014. De ziua României e frig. Nu ne mai înghesuim pe stadioane. Acum „prostimea” se înghesuie prin piețe, la sarmale. Pe bulevarde mărșăluiesc cele 4 Humvee-uri pe care le are Armata Română. Pe cer trec câte avioane ne-au mai rămas. Elicoptere nu. Anul ăsta nu, că au picat cam multe. În diverse prezidii, niște neni bine hrăniți și scump îmbrăcați își dârdâie decent osânza, cu gândurile în altă parte. Nu face nimeni cu mâna pentru că nu-i aclamă nimeni. Ba din contră. Cu gura plină de sarmale sau fasole cu ciolan, românul îi înjură cu glas tare. Pișicher, se bucură de libertate. Își bagă și-și scoate lejer din politicieni în popor și din popor în țară. „Că noi avem țară frumoasă, dom’le. Da’ păcat că-i locuită.”

fasole cu carnati

Corporatiști din multinaționale se înghesuie și ei la fumat, pe la colțuri de clădire. Lor nu le pasă că-i ziua României. Dacă ar putea să se care, ar face-o imediat. Oriunde în lume e mai bine ca aici. Cu mutre scârbite, declară că nu mănancă sarmale, fincă nu sunt raw, bio, vegan, low cal, low carb, low fat. Spun asta în timp ce trag aprig din țigara aia care are atâtea chimicale vârâte prin tutun, de nici nu poți ști ce fumezi. Mori de cancer la plămâni, dar mori cu stomacul întreg, împăcat cu propriul tău respect de sine. De la mâncare, discuția alunecă încet spre subiecte de vacanță. Un city-break acolo, o vacanță la căldurică prin ianuarie… Și o pensiune, ceva de vis. Pe Valea Prahovei, da’ nu unde merge toată lumea. Ceva mai retras. Select. „Dom’le niște condiții și niște servicii, de zici că nici nu ești în România!”.

corporatisti la fumat

Azi, de ziua României, țara în care am ales să rămân când părinții mei îmi spuneau să plec, eu vă rog frumos să vă treziți. Avem o țară frumoasă, care e locuită de niște oameni care, prea rar, demonstrează ca pot face lucruri minunate împreună. Există persoane care, fără să piardă România din suflet, învață să se poarte cu înțelepciune, modestie și bun-simț, fiind, prin propria lor viață, exemple pentru oamenii din jur. Nu. Nu suntem un popor de oameni „în luptă biruitori”. De cele mai multe ori ne-am luat-o pe coajă. Și ne-am luat-o rău. Sentimentul românesc al ființei n-a avut decât prea puțin timp pentru a exista nebruiat de bălării. E o minune că încă există. Mi se pare însă că omorul ăsta pe care nu l-au reușit multe sute de ani de invazii de tot felul îl vom săvârși noi, în curând. Noi, românii, ne vom ucide sufletele.

Atâta vă rog: căutați motivele pentru care e bine că România e locuită de români, pentru care la noi e mai bine ca la ei. Motivele astea există. Sunt la fiecare pas aproape. Iar după ce le găsiți, aveți grijă să le țineți minte și să le arătați copiilor voștri. Altfel ne pierdem de tot.

La mulți ani, România!