Chiar nu are sens sa incep acum sa filosofez pe marginea razbunarii. E de-ajuns sa cadem cu totii de acord ca ea, razbunarea, este in sine generatoare de forta, de vointa, de creativitate. Atunci cand ia hotararea sa se razbune, omul devine monoman, ceea ce nu este neaparat un lucru bun. Pe de alta parte insa, aceeasi hulita razbunare a fost prilej de auto-depasire pentru multi. Atunci cand cel care se razbuna nu mai are nimic de pierdut apare un moment ciudat. Cel al finalului, al razbunarii infaptuite, un moment in care razbunatorul razbunat priveste in jur vazand parca lumea pentru intaia oara si se intreaba: “Si acum… CE?”
Dead Man Down poate fi catalogat facil drept un film de actiune cu mafioti in care Colin Farrell le-o da pe coaja tuturor. Daca punem eticheta asta o primim la pachet si pe cea a mediocritatii. Asta pentru ca nu avem de-a face cu un memorabil film cu cafturi. Da, punctul culminant, in care eroul nostru principial si principal ii “rezolva” pe toti, are indeajuns de mult sange pentru a multumi si cei mai insetati “vampiri” de violenta. Pana acolo, insa, vampirii astia au cam somat. Ba, pe alocuri, s-ar putea chiar sa fi strambat din nas a lehamite zaharicoasa.
Asta pentru ca Dead Man Down este un film regizat de un european. Si nu orice fel de european, ci de un suedez. Mai mult decat atat, aidoma multor alti regizori veniti de pe batranul continent, parca temandu-se sa lucreze doar cu americani, Niels Arden Oplev si-a adus-o la pachet si pe Noomi Rapace (wow, ce nume!). Fata asta este o actrita cu care regizorul a mai lucrat in trecut, un amestec flamboaiant de sange spaniol (de cantaret de flamenco, nu asa…) si suedez (fata de actrita). Ea trateaza rolul intr-un mod foarte european, complicandu-l cu trairi interioare pentru care business-ul de film american nu mai are timp de ani buni. Mutilata de un accident teribil, ea reuseste sa fie un monstru frumos, un om animat de monomania razbunarii, dar un om care ramane frumos pe dinauntru. Atat de frumos incat ochii eroului principal, un Farrell mult mai dramatic decat in orice alt film in care l-am vazut pana acum, reuseste sa treaca de bariera carnii. Mi se pare lectie de actorie demna de luat in seama ce face ea.
Filmul se bazeaza pe o situtatie atat de extrema, incat niciodata nu vom putea sti daca este realist sau nu: daca din cenusa a doua razbunari, una consumata, cealalta pe jumatate iertata, se poate infiripa dragostea. Romantismul ideii insa, pe mine unul, m-a impresionat. Este cea mai “action” drama pe care mi-a fost dat sa o vad vreodata, un film construit cu sensibilitate europeana pe tipar american. Nota mica de pe imdb pare sa sugereze ca baieteii si fetitele de peste ocean n-au prins savoarea fina de roman rusesc pe care o degaja filmul. Dar… nici nu ma asteptam sa o faca. Mie unuia mi-a placut.
