Deliria – Diva Tremens

Disclaimer:
 
Eu am fost doar la concertul de duminică. Aș fi vrut să le văd pe amândouă, dar n-am putut, pentru că Partydul Kiss FM. Pe ăsta l-am văzut, despre el scriu.
 
sala palatului
The Venue
Sala Palatului mi se pare că are drept singură menire aducerea aminte a răpăielilor organizate de aplauze congresist-peceriste. Poate-i memoria mea de vină, dar, de cum intru pe una din ușile alea multe și bătrâne, mi-e tare greu să-mi mențin cheful de concert în stare de funcționare. Totul e optzecist acolo, de la atitudinea „băștinașilor” angajați la plușul scaunelor aspre și incomode. Ce încerc să spun este că Bucureștiul are mare nevoie de o sală de concerte adevărată, din mileniul ăsta.
Pentru Deliria holul s-a umplut de tot soiul de activări ale diverșilor sponsori. Mi-a plăcut ăla cu augmented reality de la Sephora. A mai fost unul cu un greenscreen și tot felul de oameni care se hlizeau la ecranul unei tablete, dar branding-ul era atât de discret, încât habar n-am al cui era și ce se întâmpla acolo.
Merchandising-ul la locul clasic, de maximă circulație, fix unde se împarte scara-n două. Până să înceapă concertul am trecut pe acolo de trei ori, de fiecare dată am văzut pe câte cineva cumpărând ceva: ba un tricou (păreau destul de bine făcute), ba un CD, ba un afiș. Apropo de astea din urmă, cam proastă ideea de a pune „autograful” artistului cu marker pe toate posterele vândute cu 10 lei. Pe câteva, pentru fanii adevărați, poate. Dar nu pe toate. Oricum, oare a crezut cineva că a stat diva însăși să semneze mii de afișe?
Publicul
Mă așteptam să văd mai multe fețe de copii emoționați și de părinți resemnați. Dar n-a fost așa. Public de categorie medie, oameni de pe la casele de discuri, câțiva artiști. N-am văzut fani înfocați, ce-i drept. Dar sala a fost plină ochi.
Delia-Sala-Palatului-Bucuresti-2-aprilie-2016-60-1
Concertul (ce mi-a plăcut)
Mi-a plăcut cortina trasă în fața scenei și felul în care a căzut ea. A avut rimă mișto cu ieșirea prin trapă de la sfârșit. Una peste alta, concertul a fost o experiență frumoasă. O desfășurare impresionantă de forțe. Dansatori mulți, copii, artiști invitați. Ecrane mari și mișcătoare, lumini multe, proiecții pe măști și rochii, costume peste costume și apoi încă niște costume.
Per ansamblu a fost un eveniment colorat și nebun precum artista de-i derivă numele. A fost pe alocuri emoționant, a avut mai multă coerență decât am văzut vreodată la Delia (este primul spectacol mare de-al ei pentru mine), m-a surprins plăcut de câteva ori, după cum voi spune în continuare.

Foarte bun momentul cu copiii pe scenă. Eu i-aș fi văzut un alt final, însă, așa cum a fost, a fost emoționant și foarte bine alcătuit. E vorba despre una din piesele de pe album, care se numește „Cine m-a făcut om mare” și pe care artista a recunoscut cu modestie și șarm, după ce a cântat-o, că ea a scris-o. Și știți ce? Pentru mine a fost una din piesele în care Delia a transmis cea mai multă emoție.
Mi-a plăcut foarte tare că a cântat „Vino la mine” împreună cu Adi Despot. Mi-a plăcut pentru că ea a avut curajul de a-l invita, iar el a avut maturitatea de a accepta. Mi-a plăcut privirea amuzat-îngăduitoare cu care Despot o urmărea pe Delia dându-se rockeriță pe scenă. Întreg momentul a fost atât de bun și plin de energie, încât am trecut cu vederea câteva mici greșeli. M-a surprins alegerea de a umple scena și sala de baloane fix pe „Basul și cu toba mare”. Și aici îmi permit un mic sfat pentru cei care au conceput Deliria: contrastul, oricât de țipător ar fi, trebuie să aibă un fundament pertinent, un ceva acolo care să îi facă pe ăia deștepți să înțeleagă de ce s-a înfăptuit treaba aia pe scenă, pentru ca apoi ei să le explice ălora mai puțin luminați decât ei. Așa faci oamenii să vorbească despre tine. Eu n-am văzut nicio legătură. Așa că îi rog pe luminați să mă ajute și pe mine.
Carla’s Dreams m-au ajutat să înțeleg ceva despre ei. În primul rând că au mari șanse să devină o divă mai mare decât Delia (în sensul bun) foarte curând. Reacția sălii mi-a dat impresia asta. În al doilea rând că băieții ăștia abia își (re)găsesc vocea odată cu „Eroina”. Atitudinea față de piesele cântate mi-a spus că ruta urmată de proiectul Carla’s Dreams este clasică: cântăm ce trebuie ca să devenim îndeajuns de mari pentru a cânta ce vrem. Brava!
Deepcentral mi-au plăcut. Lui George îi stă bine cu chitara, iar Doru a fost gentleman și artist pe scenă. Nu zic mai multe, că-s ai noștri, de la Forward, și n-ar fi tocmai etic din partea mea.
Ce nu mi-a plăcut
Nu mi-a plăcut deloc, da’ deloc momentul prelungit de dans. Coregrafiile de grup pe piesele altora miros a amatorism. A ideea românească de „hai să umplem cumva 45 de minute ca să ne luăm banii, chiar dacă noi avem doar două piese și-un remix.” Nu le văd rostul atunci când suntem în Deliria. Sincer, nu m-ar fi deranjat să văd un concert cu 20 de minute mai scurt, dar din care să lipsească hâța-bâța ăla de grup. Pentru că eu am venit să o văd pe Delia cântând.
Breakerii englezi m-au impresionat. Dar am înțeles repejor care-i faza cu ei: n-au cartilagii la brațe. Nu era nevoie să-mi arate asta timp de 5 minute. Că eu am venit să o văd pe Delia.
La fel și omul-burlan. El se poate duce liniștit la mall sau la locurile de joacă pentru copii. E funny, da. Dar, nu știu dacă v-am mai zis, eu am venit să o văd pe Delia.
Momentele înregistrate dintre piese, când se proiectau imagini pe o mască albă, mi s-au părut folosite la jumătate din potențial. Textele nu i-au spus mare lucru Deliei, care le-a citit destul de plat. Și atunci textele nu ne-au spus mare lucru nici nouă, celor din sală. Poate ar fi fost o idee să o lase cineva pe ea să adapteze textele și mesajele, astfel încât să le poată transmite cu mai mult suflet în voce. Și poate că momentele alea ar fi ajutat spectacolul mai mult dacă ar fi vorbit despre experiența directă a ceea ce vedem pe scenă în loc sa debiteze generalități siropoase despre măști, imaginație și povești. Au fost multe momente care ar fi putut fi încărcate cu mult mai multă emoție dacă ar fi avut parte de o introducere cum trebuie, care să plaseze omul din sală în starea optimă pentru a recepta mesajul următoarei piese.
Deloc nu mi-a plăcut felul în care s-a întâmplat regia de platou. Pauze nejustificat de mari între momente, lumina întârzia să se stingă, dansatorii ieșeau din scenă prea repede, follow-spot-ul ucidea proiecțiile de pe masca 3D, Delia își căra singură (și cu greu) stativul de la microfon, tehnicii și oamenii de la recuzită intrau în scenă când lumina era pe ei, solo-uri de chitară date dintr-un întuneric absolut, în timp ce lumina era pe Delia care, în momentele alea, n-a avut prezența de spirit să se ducă lângă chitarist. Știu, astea-s amănunte. Dar tocmai detaliile astea sunt cele separă marile show-uri de cele… nu chiar așa de mari.
Concluzie
Delia este o divă. Și este unul din cei mai mari artiști pe care îi are România de oferit. Deliria a fost o experiență frumoasă, pe care am trăit-o cu bucurie. E mare lucru să vezi că industria noastră muzicală șovăielnică s-a ridicat, copăcel, până la nivelul ăsta. Poate că, dacă ne vom mai maturiza și vom înceta tactica datului cu măciuca bășcăliei în capul oricui îndrăznește să se ridice deasupra nivelului general acceptat de mediocritate, vom avea și noi artiști mai relaxați pe scenă. Pentru că întreg show-ul de aseară a părut că e un efort supraomenesc de a închide gurile haterilor cu o porție extra-large de show.
Iar pentru hateri am următoarea întrebare: există la ora asta mai mult de 10 artiști în industria muzicală românească în stare să umple Sala Palatului două seri la rând chiar și dacă dau biletele mokka? Asta înseamnă 8.000 de bucureșteni. Eu nu prea i-am găsit.
Delia, relaxează-te și bucură-te de locul în care ai ajuns! Sper ca următorul show să fie mai simplu și mai ușor de închegat. Nu-i nevoie de multe lasere și proiecții, ci de mult suflet ca să faci oamenii să simtă. Bravo!