Demnitate și decență

#colectiv

Dumnezeu să-i odihnească și să-i ierte pe cei care au pierit la Colectiv. Să îi ajute pe cei care se zbat între viață și moarte pe paturile spitalelor, să îi întărească pe cei care le veghează suferința, rude și prieteni, medici. Eu am ales să cred în Dumnezeu și de-asta urarea mea Îi pomenește numele. Aceia din voi care ați ales să nu credeți, vă rog să nu vă simțiți în vreun fel ofensați.

Încerc, pe cât îmi stă în putință, să nu judec oamenii loviți de durerea pierderii cuiva drag. Durerea aceea te hăituiește precum un animal de pradă, nu îți lasă timp să respiri deloc. E mereu acolo durerea, cu colții înfipți în carnea sufletului tău, și doar timpul, dragul de el, o face să-și mai slăbească strânsoarea.

Mă mir, însă, de felul în care reacționăm noi, ceștilalți. Oameni normali, pe care o tragedie îi șochează, pe care imaginile dure îi fac să realizeze niște lucruri la care, altminteri, probabil nu s-ar fi gândit niciodată. Căutăm, prea mulți dintre noi, să ne situăm rapid în tabăra celor îndurerați, când locul nostru ar trebui să fie la distanță cuviincioasă de familia celor dispăruți sau grav răniți, gata oricând să ajutăm cu orice ar fi nevoie.

Apoi, după ce ne sforăim public durerea, începem să ne înfuriem. Și lăsăm puroiul ăsta să se scurgă împotriva oricui ne iese înainte. Primari care nu demisionează, popi care nu se implică, posturi tv care nu își modifică grilele conform propriilor noastre standarde, ăia de zic că-s rockerii sataniști, cluburi care nu găsesc de cuviință să țină închis, reporteri care postează neinsipirat pe Facebook, vedete de carton care își etalează prostia că altceva n-au de arătat, pe toți ne grăbim să-i înfierăm. Ne urlăm furia împotriva oricui nu se ridică la așteptările noastre. Sigur, avem libertatea de a face asta. Dar oare se cade? Oare nu cumva noi înșine ajungem la fel de jos precum cei pe care îi acoperim de ura noastră trecătoare? Când am voie să spun ce vreau, am voie să și tac despre ce vreau. Iar tăcerea și uitarea sunt cei mai mari dușmani ai fanfaronilor.

Dar oare noi ne ridicăm la nivelul propriilor noastre așteptări? Oare n-ar fi firesc să ne ținem furia asta și tot noroiul pe care îl împroșcăm în stânga și în dreapta în propria ogradă a sufletului nostru măcar până când morții vor fi îngropați? Furia asta, oameni buni, țineți-o până la următoarele alegeri. Poate ea vă va face să ieșiți din casă și să votați. Tunați și fulgerați împotriva unor lucruri de care, în cea mai mare parte a timpului, nu vă pasă.

În zilele astea durerea celor năpăstuiți ar trebui tratată cu demnitate și decență, două cuvinte de care avem nevoie să ne fie alături mereu, dar mai ales în astfel de momente.

Pace.

STAI, NU PLECA! ÎNCĂ...

Dacă-ți plăcu scriitura și vrei să mai afli ce-mi bubuie debla,
apasă butonu' de colea, te rog!