Acum aproape cinci ani a fost pentru prima oară când am avut contact cu ceea ce înseamnă mecanismul de presă al unui megastar. De ce mi-o fi trebuit atâta vreme să povestesc despre asta, iaca, nu știu. Depeche Mode se pregăteau de turneu și, dacă nu mă înșeală memoria, în România erau anunțați a treia oară, urmau să cânte a doua oară, iar ăsta urma să fie unul din primele concerte de pe noua Arenă Națională.
Conferința de presă despre lansarea turneului a avut loc la Paris. Da, prieteni. Oamenii au chemat presă din cam toate țările pe unde aveau de gând să cânte la Paris, ca să le povestească despre turneul ăsta. Și nu numai că i-au chemat, da’ oamenii au și venit. Mulți. În general costurile pentru deplasarea jurnaliștilor au fost suportate de promoterii locali.
INDUSTRIA PR-ULUI
Aveam pe mail orele și locurile în care trebuia să fiu. Mai întâi și mai întâi am intrat într-un soi de expoziție. Era de fapt un foaier în care erau, nenică, o grămadă de oameni care-și târșăiau târlicii dintr-o parte într-alta. Aci urmau să-și facă apariția artiștii pentru a se lăsa fotografiați de aproape în fața unui panou. Au apărut. Machiați de poză, ușor stânjeniți, zâmbind încordați. Au stat preț de 5-6 minute acolo, aproape nemișcați, timp în care ăia din față au încasat ghionturi în rinichi de la ăia din spate care își doreau poze fără cefe în prim-plan. Mie unuia mi s-a părut un pic cam trasă de păr treaba asta cu “faceți poze cu maimuțicile străbunice ale muzicii electronice” și cred că și lor. Dar au fost cuminți artiștii și s-au executat. Apoi au dispărut undeva, vajnic însoțiți de niște băieți zâmbitori, pe care îi cam strângeau costumele negre și care refuzau politicos și categoric orice încercare de apropiere din partea oricui.
După ce ne-am mai vânturat un pic, ne-au băgat într-o sală mare, o sală de teatru. Acolo, pe scenă, așezați pe niște fotolii care arătau stinghere așa cum erau ele inundate de lumină. Și-au făcut apariția, din nou, Depeche Mode. Toți trei. Și-au salutat în primul rând fanii, pe care abia atunci i-am văzut. Erau mulți. Veniți din toată Europa, ocupau cam un sfert din sală. Cel mai emoționat sfert, că în rest eram noi, oameni din presă pentru care afișarea unui plictis blazat e un fel de legitimație de serviciu universal valabilă. Da, și-ai lor sunt la fel de preocupați să-și arate indiferența precum suntem și noi. Deosebirea e că ai lor se leapădă de ea și se transformă în copoi însetați de sânge imediat ce “miros” un subiect zemos.
Ne-au povestit repejor despre albumul pe care-l promovau în momentul ăla, despre orașe în care n-au mai fost de mult și în care au de gând să se întoarcă. Apoi le-au dat voie fanilor să le pună câteva întrebări. Da. Câțiva din adolescenții ăia care aveau fiecare câte un bloguleț au avut motiv de falnică împăunare: li s-a răspuns la întrebarea lor pe care au pus-o ei înșiși prin viu grai idolilor lor. Ba mai mult decât atât, artiștii le-au răspuns prietenos. De multe ori s-a lăsat cu râsete. Apoi ne-au arătat oamenii un film. La cât de dark era, mai c-aș zice Anton Corbjin. Sau vreun elev de-al lui.
ZIUA DOI
Primul interviu față în față a fost cu Andy Fletcher. Nu mai țin minte exact unde am intrat, dar erau cu siguranță dependințele tehnice ale unei mari săli de concert sau ale unui stadion. Acum, după ce am citit cum se pregătește un mare turneu, tind să cred că era sala unde se făceau repetițiile generale. Aici nu ne-am mai târșâit brownian târlicii. Nu. Aici a fost organizare, taică. Din secunda în care am ajuns în hol am fost identificați, clasificați, trimiși, însoțiți și în cele din urmă înșirați la cozile unde așteptam cuminței să ne vină rândul. Se șoptea. Se legau, timid, prietenii gazetărești internaționale. Singurul care a țipat a fost unul din echipa Depeche Mode. Pletos, cu părul mai alb ca al lui Moș Crăciun, slab și total înveșmântat în negru, cu tot armamentul de comunicare al secolului XXI atârnându-i de centiron, omul s-a apucat de urlat la un francez care la început a încercat să-i țină piept, apoi s-a făcut din ce în ce mai mic. Fix când eram convins că “Moș Depeș” o să strivească la petite gânganie de-l enervase cu talpa groasă a bocancului său stâng, oamenii s-au prins că “șase-i presa de față”. Fără să spună un cuvânt, și-au luat cearta de toarte și au mutat-o în altă parte.
În timp ce ușa se deschidea și se închidea ritmic, eu mă emoționam din ce în ce mai tare pentru că mi se apropia rândul. Cu toate astea creierul meu razna s-a dus într-o lume paralelă, unde noi, jurnaliștii de sprijineam peretele, eram soldați prăfuiți, iar în spatele ușii ne așteptau nu un artist, ci o pereche de coapse și o îmbrățișare ieftină. Sven Hassel, ce să mai…
ZIUA TREI
Da. Ați înțeles bine. Artistul de renume mondial Depeche Mode a stat și a făcut frumos la presă timp de trei zile. Trei zile întregi, de dimineață până seara. În loc de linoleum de culise am avut parte de covor gros, pe holul unui hotel de 5 stele. Interviu filmat cu Dave Gahan. Același mecanism de identificare, preluare, însoțire și așteptare. Liniște pe hol.
Echipa de filmare era aceeași pentru toți. Genială treaba asta! De ce să plătești transport și cazare pentru zeci de echipe de filmare, de ce să riști unghiuri de filmare nepotrivite pentru artist, de ce să pierzi vremea cu instalarea și strângerea echipamentelor? Nu, tăticu’! O echipă de filmare pentru toți. Se schimbă doar ordinea. La sfârșit primiți voi binișor imaginile pe orice suport doriți.
Și apoi chiar că gata.
DE CE AM SCRIS ARTICOLUL ĂSTA?
L-am scris pentru că mi-am dat seama că asta e una din cele mai mișto experiențe pe care le-am avut de când lucrez în domeniul ăsta. O experiență care m-a învățat multe despre ceea ce înseamnă să fii profesionist de la un capăt la altul. Am văzut oameni care știau ce au de făcut, ce e bine și ce e important pentru artist.
Trupa Depeche Mode mi-a arătat, deși poate pe atunci n-am înțeles chiar tot, că zeci de ani de carieră cu turnee în care stadioanele sunt pline se fac cu muzică multă și bună, dar și cu multă atenție la procesul prin care muzica aia se comunică spre fani. Direct spre ei sau prin intermediari.
Știu că noi, cu industria noastră cu tot, suntem departe. Dar e alegerea noastră dacă rămânem departe sau dacă începem să ne târâm pe coate ca să ne apropiem binișor de momentul în care să avem și noi o industrie muzicală în stare să producă artiști de un asemenea “tonaj”. Pentru că, hai să fim dureros de sinceri: la fel cum din campionatul de fotbal al României n-are cum să iasă vreodată un Messi, nici industria noastră muzicală nu-i în stare să producă un Depeche Mode. Pentru că nu avem încă experiența de a administra un asemenea talent. Niciunul din noi. Dar putem învăța. Totu-i să vrem să admitem că nu știm. Și să începem.
