Eu cred, la modul cel mai sincer, că există pe lumea asta scenarii care, atunci când le vine vremea să fie turnate, își dau seama că nu prea încap în minutele pe care le permite bugetul. Și atunci bietul scrib se apucă de ciumpăvit secvențe, de trunchiat întâmplări, astfel încât până la urmă iese o shaorma cu de toate, de nu mai înțelegi absolut nimic. Pe de altă parte, s-ar putea să fiu eu prea optimist și să nu se pună deloc problema așa, ci scenariul să fie pur și simplu prost.
Oricum, ceva nu e bine la Divergent. E un fel de 1984 al lui Orwell încrucișat cu Sandra Brown (vă las pe voi să alegeți titlul că eu nu mă pricep). Sau, dacă vreți să ne apropiem de prezent, un fel de Hunger Games făcut de începători. Evident că “zdaiseama” de la afiș că e unul din filmele alea în care viitorul nu sună bine. Că noi, oameni proști, ne-am luat la bumbăceală universală și ne-am făcut țăndări unii pe alții. Ce-a rămas e o societate nouă, bazată pe un principiu vechi: al castelor.
Și de-aici o poveste întreagă cu iz de Romeo și Julieta rotisat, o linguriță de Freud picant, multă maioneză de pumni și picioare, o varză logică… ce să mai… cum ziceam, cu de toate, dar cu nimic special. Domnițele se pot bucura de ochii de căprioară și mușchii de tigrișor proaspăt ieșit la vânătoare ai lui Theo James (destul de prospătură pe ecrane), în timp ce noi, băiețeii, nu prea avem la ce ne bucura.
Singurul motiv pentru care nu mi se pare că am aruncat chiar toți banii pe fereastră mergând la filmul ăsta este că am avut ocazia să o vad din nou jucând pe Zoey Kravitz, fiica lui Lenny. Are fata asta niște ochi… Că la actorie nu prea am apucat să-mi dau seama ce și cât poate.
Concluzia: dacă nu există NIMIC mai bun de făcut, puteți să mergeți la filmul ăsta, pentru care jur că nu înțeleg de ce IMDB a scos nota 7.5.
