Django – unchained

A trecut foarte mult timp de cand nu mi s-a mai intamplat ca, aflandu-ma la film, sa-mi privesc ceasul ingrijorat ca mai e putin si se termina. Iar asta s-a intamplat in cazul unui film care dureaza trei ore… ca sa ne-ntelegem…

E adevarat ca, daca n-ati mai vazut niciodata un film de Quentin Tarantino, nu v-as sugera sa incepeti cu asta. Nu de alta, dar s-ar putea sa nu vorbiti tarantineste atat de bine incat sa prindeti toate poantele pe care omul asta cel putin genialoid le arunca lejer, foc cu foc, de la sold. Macar unul din „Kill Bill”-uri sa fi vazut…

Django_Unchained_Poster

O alta reactie pe care am avut-o vazand „Django„, reactie pe care nu am mai avut-o iarasi de ani multisori, a fost ca la creditele de final sa fiu sigur ca abia astept sa il mai vad o data, convins fiind ca am ratat intelesul unor secvente. Si nu pentru ca n-as fi fost atent, ca am fost. Ci pentru ca erau prea multe si se succedau prea repede.

Daca sunteti maniaci ai etichetelor, atunci puteti sa o lipiti pe cea de „western”. Desi Tarantino isi vara coada si in niscaiva politica, istorie tulbure a Unchiului Sam, aruncand peste toate cele o galeata mare si plina de umor gros precum siropul de artar. N-am ramas surprins sa mai gasesc un film cu numele „Django„, tot western, din 1966, in care apar niste elemente pe care Tarantino le-a preluat. Starul din ’66, Chuck Norris al acelei epoci, adica Franco Nero, are si aici un rol mititel, semn ca de-acolo i-a venit inspiratia lui Quentin pentru neinlantuitul lui. Este probabil una din multele productii pe care dom’ regizor le-a vizionat pe vremea cand lucra la centrul de inchirieri casete video unde si-a facut o cultura cinematografica de filme americane ieftine cum putini au, cultura care reiese din cam toti porii productiilor  lui. Quentin Tarantino ia masinaria americana de facut filme pe banda rulanta, o vara in ceaunul lui de vrajitor nebun si de-acolo scoate niste filme-vise de ti se iau neuronii de brat si se duc la carciuma sa-si bea mirarea.

Nu prea am ce sa comentez de rau. De ridicat clopul, insa, am de ce:

Jamie Foxx, sexy, plini de cicatrici, ridicol de demn si Fat-Frumos plin de virtuti este un personaj principal plin, care stie ce vrea si cum sa ajunga acolo. La un moment dat isi depaseste in arta inselaciunii maestrul, adica pe…

Cristoph Waltz, care este miezul filmului. Eu i-as da Oscarul fara sa clipesc. Din nou. Dupa ce in Inglorious Basterds a surprins toata suflarea cosmpolita a filmului, aici el arata ca isi merita locul de superstar. Umor subtire de european cultivat tinand predici in mijlocul cetei inculte de bizoni nord-americani, sinceritate servila si mieroasa de vulpoi batran, liniste deplina in indeplinirea sangerosului sau mestesug, toate unite intr-un personaj pe care ti-ai dori sa-l ai invitat la cina, daca nu cumva ai vreo recompensa pusa pe capul tau.

Foarte tare si rolul de compozitie al lui Samuel L. Jackson, Unchiul Tom cel rau, negrul albit… genial!

Daca tot vorbim de bizoni, sa zicem si de celalalt supporting role, domnul Leo Di Caprio. Tanar, frumos, bogat, viclean, prost, coleric si crud… face un personaj foarte bine inchegat, icoana a felului in care s-a cladit America. Desi sunt convins ca e un actor colosal de multa vreme, el reuseste inca sa ma surprinda prin felul inteligent in care isi alcatuieste personajele de fiecare data.

Coloana sonora este un must-have. Pleaca de la Ennio Morriconne cel clasic, al western-urilor din anii ’60 si, fara sa-si piarda unde aceea de asfintit de desert prafuit, ajunge pana la un sound extrem de modern, in care se aud 2Pac, John Legend, James Brown.

Despre montaj, cadraturi… nu mai zic nimic. E Tarantino cu mare chef de facut film. MAI VREAU!