Oare cati oameni intalnim intr-o viata? Mana dreapta ar trebui sa stie. Asta pentru ca, macar o data, mana mea dreapta a atins-o pe a celui pe care l-am cunoscut. Nu cred ca se poate contoriza numarul asta. Depinde de calea pe care noi o alegem. Sau drumul pe care ajungem sa mergem, fara sa stim exact de ce si cum am ajuns acolo. Matematic vorbind, cu cat mai multi oameni cunosti in viata, cu atat mai mari sunt sansele sa-ti intalnesti jumatatea, corect? Din pacate matematica se imbata neputincioasa atunci cand vine vorba de sufletele noastre.
Cu totii intalnim, vedem, simtim ca se poate, ne indragostim, ba, cateodata, chiar iubim. Cei mai multi dintre noi parasim sau suntem parasiti. N-am sa ma intreb de ce iubim sau cum se poate intampla minunea de a ramane langa un om o viata intreaga. Miracolele e bine sa fie crezute, nu cercetate. M-am intrebat insa, in diverse momente involburate ale vietii mele, de ce se termina? Cum se transforma “te iubesc” in “te mint”, “te parasesc”, sau “Pleaca!”?
Suntem maini. Palma este sufletul nostru. Ne strangem ghem-pumn ca sa aparam palma cu liniile ei, care ne tradeaza felul. Ne intindem cat ne e palma de lunga in zile insorite. Ne lasam degetele sa se bucure de fire proaspete de iarba, de un val sarat, de apa rece a unui rau de munte intr-o zi de vara. Cateodata degetele ni se invinetesc, inghetate de iarna celor din jurul nostru. Suntem maini stangi sau drepte.
Dar mai ales suntem maini care se cauta. Maini care se ating, fugar. Stangi insetate de drepte. Drepte cautand stangi. Maini care alearga infrigurat. Nu suntem facuti sa ramanem singuri. Palma noastra isi cauta perechea. Cea cu linii care, impreuna cu ale noastre, formeaza desenul simplu si curat al perechii. Desperecheati, alergam fara sa stim incotro.
Minunea se intampla intr-un crampei de secunda. Atingerea aceea a doua maini, atingere care le face pe amandoua sa stie. Si atunci degetele se inclesteaza unele de altele in dulcea imbratisare a proaspetilor indragostiti. Unghiile ni se albesc de la cat de puternic strangem mana cealalta. Iar ea, la randul ei, se lipeste de noi in aceeasi strangere. Palmele se ating, infiorate la inceput de liniile care formeaza pentru prima oara intregul desen. Cum s-au putut oare, din toate mainile din lume, gasi exact acelea doua care sa faca minunea sa fiinteze? Intrebarea este reformulata de mii de ori de catre indragostitii mirati ca s-au gasit, doar pentru a prilejui zambet de fericire.
Inclestarea-indragostire, insa, nu este eterna. Mainile nu-s facute sa ramana incordate. Cu timpul, sangele revine in unghii, stransoarea slabeste. Si de aici incepe greul. Nu stiu daca v-ati privit atent mana de-a lungul vietii. Insa liniile din palma se schimba. E normal. Mana e vie. Si tot ce-i viu se misca. Mainile care s-au gasit, isi datoreaza un singur lucru. Sa ramana lipite. Doar asa schimbarea liniilor dintr-o palma va schimba liniile din cealalta. Doar asa oamenii vor trai si vor evolua impreuna.
De multe ori in jurul palmelor lipite se isca furtuni de nisip. Un nisip fin si perfid, de desert. E de-ajuns ca un graunte sa patrunda intre cele doua palme lipite pentru ca minunea sa se transforme in trecut. Bobul acela de nisip poate fi orice. O minciuna, un adevar nespus, un gand reprimat de prea multe ori de teama ca va isca vreo discutie. Dar din momentul in care a patruns, grauntele nu se va multumi sa ramana acolo. Prin spatiul infim pe care el, prin simpla-i prezenta, il ocupa intre cele doua palme lipite intru dulce minune, el lasa loc altor graunte de nisip.
Pe nesimtite, liniile celor doua palme se distanteaza. Poate, de departe, desenul inca arata perfect. Insa palmele stiu ca nu mai e la fel. Si prind a transpira de frica. Atunci nisipul se transforma in noroi si astupa liniile desenului. Ele, liniile, nu dispar. Sunt mereu acolo. Cu cat mai mult noroi se strange, cu cat mai mult timp ramane el intre cele doua palme, acum dezlipite, cu atat mai mult liniile fiecareia dintre ele prind a se schimba fara a da de veste, acoperite de un mal dens, orbitor. Si vine un moment in care stanga priveste dreapta si spune: “tu nu esti dreapta mea”.
Poetul, desi orb, batran si stirb, are dreptate. Iubirea nu moare. Insa oamenii ce se iubesc isi sunt datori traiul impreuna. Altfel ei prind a se schimba, de cele mai multe ori fara ca ei insisi sa o stie. Nu-i spune celui de langa tine doar ce crezi tu ca merita sa stie. Pentru ca merita tot. Doar va iubiti. De multe ori e greu si poate n-ai rabdare. Gandeste-te mereu la ce poti pierde, nu la ce-ai pierdut deja.
Unbelievably beautiful, as I presume you know. And so damn true.