Eu am făcut cunoștință cu Eric Clapton atunci când am cumpărat o casetă cu concertul lui unplugged de pe taraba de la Romană. Adică frumoșii ani ’90. Mi-a plăcut mult albumul ăla live și cumva aia e imaginea pe care o aveam întipărită în minte despre el. Un englez aproape bătrân, cu o față severă, de om serios și calculat, care cântă dumnezeiește la chitară și acceptabil din voce. Câțiva ani mai târziu am ascultat Cream. Mi-a plăcut la nebunie. Deși eram fan Slayer la momentul ăla, Cream și The Doors au ajuns cumva la sufletul meu de roacher supărat.
Acum câteva luni i-am citit autobiografia. Și gentleman-ul englez din mintea mea a fost spulberat de un vârtej de alcool, vomă, marijuana, cocaină, pilule, heroină și iar alcool. Femei multe. Unele cu nume, altele fără. Deși nu-s mare specialist în autobiografii, cumva simt că dl. Clapton a scris el însuși o mare parte dintr-a sa. Și cred că plimbarea asta prin trecutul lui învolburat i-a făcut tare bine. Omul nu s-a menajat deloc. Și-a descris viciile cu lux de amănunte.
Dar nu e o carte despre viciu, ci una despre muzică. Cu toate că scopul lui declarat în viață este de a lupta cu dependența de orice fel și că în cartea asta el își descrie căderile în toată hidoșenia lor pentru a ne face pe toți să înțelegem că viața e frumoasă mai ales dacă ești treaz, cartea asta rămâne una despre muzică.
Într-un prim moment l-am judecat un pic cam aspru pe Eric Clapton atunci când el a părăsit, pe rând, trupă după trupă. Apoi mi-am dat seama că omul și-a căutat drumul până și l-a găsit. Iar drumul său a ajuns să fie drept și scăldat în soare abia după ce trecuse binișor de 40 de ani. Se vorbește acolo despre concerte mari și mici, despre concerte în care Clapton a fost zeu pe scenă și altele în care, cu mâinile și mintea amorțite de alcool sau heroină, abia reușea să cânte câteva piese. E o carte despre infatuare, depre învățare, despre împăcarea cu sine.
Nu uitați, voi, cei pasionați de muzică: faceți cumva și citiți despre viața monștrilor sacri. Chiar dacă e romanțată la maxim, din fiecare pagină învățați ceva despre pasiunea voastră.
Citatele mele preferate din Autobiografia lui Eric Clapton sunt:
“Copiii ăia englezi voiau atât de rău să cânte blues și cântau blues atât de rau.”
“Există ceva la cuvântul transmis din gură în gură, ceva care nu se mai poate niciodată șterge.”
“În cele mai de jos momente ale vieții mele singurul motiv pentru care nu m-am sinucis a fost faptul că știam că nu aș mai fi putut bea dacă muream.”
“Ce am învățat de la Carla? Nu cine știe ce la vremea aia, dar, cu timpul, am învățat să fac diferența între dorință și dragoste, iar un pic mai târziu, între plăcere și fericire.”
Eu am citit cartea asta pe Kindle, însă o puteți cumpăra de aici.
