Există un colț de viață de artist pe care n-am să-l înțeleg niciodată. Îi vezi pe câte unii prin interviuri, emoționați, cu ochi de ciută, declarându-și dragostea pentru supremul moment al expresiei artistice: concertul. Și-ți povestesc cum stabilesc ei în timpul cântării o legătură incredibilă cu fanii lor, cum le înalță sufletele și le curăță spiritele.
Apoi dă Zeul Cântărilor și-i văd pe cine știe ce scenă mai mult sau mai puțin uitată de lume. Nu doar că legătura aia de care povesteau nu există între artist și public, ea pare să lipsească și dintre ureche și voce, creier și membre (inferioare sau posterioare, la alegere, după pofta inimii). Vestitele “patrușcinci” de minute prind a se târâi leneșe, făcând în ciudă tuturor: artistului care abia așteaptă să scape de pe scena care pare că vrea să-l înghită cu fulgi cu tot, publicului a cărui răbdare și îngăduință sunt greu puse la încercare.
Și-atunci mă-ntreb: oare-s doi oameni diferiți – poetul elegiac din interviu și cel ce azi, de pe scenă, habar n-are de niciunele, nici măcar cum să mimeze că-i place meseria pe care declara sforăitor că o iubește? Degeaba trudesc coregrafii să acopere tracul cu mișcări sincron, degeaba costumul dezvelește nuri și tot degeaba machiajul acoperă ochi, pe scenă, în cele din urmă, n-ai cum să minți.
CE E, DE FAPT, UN CONCERT?
Da, chiar! Ce e, de fapt, un concert?! Cred că explicația cea mai atotcuprinzătoare pe care am auzit-o vreodată vine de la dom’ Naum, proful meu de actorie din Teatrul Studențesc Podul (Dumnezeu să-l ierte): “Bă, zicea el apăsat, pe scenă n-ai încotro. Trebuie să-ți dai chiloții jos. Că de-aia a venit lumea să te vadă.”
Evident că nu la acțiunea propriu-zisă se referea dumnealui, ci la momentul de maximă sinceritate, ăla care convinge omul din fața ta (indiferent dacă a plătit sau nu bilet ca să te vadă) că ești autentic, că tu, spre deosebire de cea mai mare parte a oamenlor din public, chiar ai ceva în plus, ceva care te face să meriți să fii acolo sus, pe scenă.
Dacă există această autenticitate, dacă pe scenă stă un om căruia chiar îi face plăcere să fie acolo, atunci fiecare concert devine cea mai lesnicioasă și totodată cea mai eficientă cale pentru un artist de a câștiga noi fani. Dacă peste ce-am zis mai sus se așterne și un praf de virtuozitate artistică, atunci se întâmplă magia aia care unește zeci, sute, mii de suflete într-unul singur, un suflet care dansează și se bucură de vraja muzicii pe care artistul o săvârșește pe scenă în fața lor.
CE NU CONTEAZĂ ABSOLUT DELOC LA UN CONCERT
Știu că mânia multora se va zvârli hulpavă asupră-mi, însă, înainte să vă înfigeți colții, v-aș ruga să-mi citiți raționamentul până la capăt. Lucrul care contează cel mai puțin la un concert este câți oameni ai în față. Este fix tot aia dacă așteptai zece mii și au apărut cincizeci. De ce? Păi e foarte simplu.
O să încep cu argumentul lor. Niciunul din ăia cincizeci de oameni nu are vreo vină că nu s-a strâns mai multă lume. Ei au făcut efortul să iasă din casă ca să vină și să te vadă pe tine cântând. Mai mult, poate au plătit bilet sau au cheltuit banii pe consumația obligatorie. Și-atunci ei merită, din orice perspectivă ai vrea matale să privești problema, să primească fix lucrul pentru care au venit. Nu varianta mai scurtă, nu lălăiala frustrată a unui artist care cântă nervos că nu face bani în seara aia. Unde-s ochii de ciută atunci, artistule? Unde-i dragostea de muzică și de fani. Uite-i! Sunt toți cincizeci în fața ta! Iubește-i p-ăștia, că, dacă nu, ei o să-l iubească pe altu’!
Mai e însă un motiv pentru care ar trebui ca un artist să se mobilizeze cu atât mai mult la un concert unde publicul e mult mai firav la număr decât anticipat. Unul extrem de evident. Fiecare din ăia cincizeci de oameni va merge acasă povestind minunea întâmplată: cum, la cât de puțină lume era, se așteptau să nu se mai țină concertul sau să fie îngrozitor, dar apoi s-a întâmplat minunea – “bă, băiatule, au cântat ăștia de zici că era concertul vieții lor”. Și uite-așa ai transformat cincizeci de speriați în tot atâția superfani înfocați, care vor avea grijă să te laude tuturor prietenilor lor.
Am rămas tâmpit când am aflat că unul din marii artiști din România, pe vremea când duduiau cluburile, refuza să cânte dacă nu era îndeajuns de multă lume după standardele lui. Și uite cum, deși s-a zbătut să rămână pe radio, câțiva ani mai târziu nu prea mai auzi de el. Și suta aia cântări pe an s-a dus. Abia de mai apare câte unul, rătăcit, la câteva săptămâni.
DECI
Dacă, decât să cânți, te simți mai bine dând interviuri, trăgându-te în selfie-uri de mii de like-uri și făcând poze cu oamenii care “parcă te știu ei de undeva”, poate ar fi mai bine să nu mai cânți – că te cam încurcă muzica. Există, în tărișoara noastră, o mulțime de gură-cască pregătiți să îți de “like”, “follow” și toate cele doar pentru că te-au paparațit cu careva pe undeva și apoi ai apărut la emisiunile potrivite vorbind despre mega-non-știrea asta. De ce să te mai chinui cu cântatul? S-au schimbat vremurile. Acum merge și fără.
Iar pentru cei care chiar se pricep la treaba asta și care chiar își doresc să le iasă, am o mare rugăminte. Nu mai uitați niciodată că nu cântați pentru factură, pentru cărămida de bani din buzunarul tour managerului sau pentru un cotor obez de bilete vândute. Nu. Cântați pentru că asta vă place să faceți și pentru fiecare din sufletele care au venit acolo pentru voi – unul sau zece mii. E atât de multă muzică bună care apare în fiecare secundă pe lume și e toată atât de accesibilă, încât oamenii chiar au nevoie de motive multe și bune ca să vă dăruiască vouă timpul, răbdarea și banii lor.
sursa imagini: voicecouncil.com
