În 1990 noi nu aveam, propriu-zis, o industrie muzicală în România. Evident că existau cântăreți, compozitori, textieri, organizatori de spectacole. Însă ei funcționau după niște legi și principii care n-aveau nicio legătură cu felul în care se învârt rotițele mașinăriei de făcut bani din muzică.
Însă publicul își dorea muzică modernă. Copiii și adolescenții aveau nevoie de idoli, de refrene pe care să le fredoneze, de muzică din aia care să sune a libertate. Primul gen muzical care s-a adaptat a fost rock-ul. Era și normal. Rebelii tocmai își dovediseră unii altora că pot răsturna tirani, iar o chitară cu distors era o coloană sonoră cum nu se poate mai nimerită pentru atmosfera de aprigă și dulce dezorientare a anilor ’90.
Au apărut primele concerte mari, s-au umplut stadioane, au apărut trupe noi, au venit primii artiști “de-afară”. Așa a început “Vestul sălbatic” al industriei muzicale. Exista un vid care se cerea umplut. Și la fel cum pământurile americane puteau deveni ale oricui avea un topor să-și facă gard și o pușcă să se apere, au fost luate în proprietate genuri muzicale, au apărut tipuri de artiști și primii oameni care au făcut un business din muzică.
Cum au apărut? Cum au început să aibă succes? De cele mai multe ori nici ei n-au știut foarte exact. N-au existat strategii de marketing și business planuri de management. Succesul i se putea întâmpla oricui își propunea să fie cântăreț, pentru simplul motiv că nu exista niciun fel de concurență, iar publicul era înfometat și aproape deloc avizat. Ca în orice alt domeniu, primul lucru pe care l-au făcut pionierii industriei noastre muzicale a fost să privească binișor peste granița de Vest și să copieze care cum s-a priceput mai bine. Mulți nu s-au priceput. Unii, însă, au reușit să facă în așa fel încât să adune o brumă de experiență și cunoștințe care i-au ajutat să-și mențină locul pe care îl câștigaseră doar pentru că ei fuseseră primii care s-au gândit să-l ocupe. Alții nu. Ăia au dispărut.
Între timp a apărut Măria Sa, Internetul. Publicul a câștigat acces instantaneu la muzica aia adevărată, a văzut cum se face, a devenit din ce în ce mai pretențios. Idolii care reușiseră să adune niscaiva capital de imagine și pasiune și care se mai și pricepeau la muzică au reușit, cu greu, să se mențină în joc. Vestul sălbatic al industriei muzicale, epoca sclipicios-kitschoasă a costumelor oribile și a regelui playback începuse să apună. Era nevoie ca artiștii să știe să cânte, iar producătorii muzicali să se priceapă la niște trebușoare o țâră mai complicate decât sound-ul jalnic de până atunci.
Moartea asta lentă a Vestului sălbatic al industriei muzicale românești încă nu s-a desăvârșit. Este încă mult diletantism (și-acum să știți că-s delicat) pe piață. Însă e pe-aproape. Faptul că există oameni care aleg să se școlească în music business (în orice fel pot ei face asta, chiar și autodidacți fiind), numărul foarte mic de artiști noi care apar pe piață în fiecare an, mult mai mic decât al “artiștilor” care dispar, toate astea sunt semne clare ale faptului că Vestul sălbatic e cam “tai-tai”. E gata epoca gardului și a puștii, a succesului care te lovește fără să înțelegi de ce. Ce urmează?
Eu îi zic Estul domestic doar de dragul antitezei. Începe normalitatea unui business unde câștigarea unui loc pe piață se întâmplă cu multă, foarte multă muncă. Vor câștiga cei care vor investi timp, bani și creier, cei care înțeleg cu ce se mănâncă music business, cei care se informează.
Așa că, dragii mei pistolari care vă lamentați peste tot că “nu mai merge treaba”, am niște vești pentru voi care s-ar putea să nu prea vă placă: treaba abia începe să meargă. Aia pe care ați învârtit-o voi până acum nu era treabă, era o fușereală. Puneți binișor pistoalele în cui și apucați-vă să munciți mult, în fiecare zi, nu ca să faceți bani și succes repede, ci pentru a deveni din ce în ce mai buni la ceea ce vă doriți. Publicul din România este gata pentru o industrie muzicală normală. Mingea-i la voi.
sursa imagine: www.kstatecollegian.com
