Nu-s fashionist. Nici genul care să-ncline șifonierul și să-și tragă rapid pe el primele țoale care ating podeaua nu-s. Da’ nici nu adast contemplativ timp de multe minute în fața garderobului personal. N-am scris în viața mea un articol despre modă. Și nici n-am să mă apuc acum. Mă voi folosi însă de evenimentul din care au făcut parte prietenii mei buni de la Men’s Cave, Sorin și Raluca, pentru a bate apa-n piuă pe aceeași temă despre care colegul Florin Grozea spunea că am abordat-o aproape la exasperare, cu rezultate exasperant de… nule.
Se dă strada Bărăției. Vad nici prea-prea, nici foarte-foarte. E o stradă pitită după parcarea magazinului Cocor acum, dar care a fost și, pentru bucureștenii get-beget, rămâne un punct de reper. Pe strada asta au apărut trei magazine: unul de haine bărbătești (Men’s Cave), unul de pantofi de damă (Hotstepper) și o frizerie (Urban Haridressers). Toate de hipsteri, toate mititele și cochete, toate afaceri de suflet ale unor oameni care și-au luat inima în dinți și s-au aruncat cu capul înainte.
Astă-vară am fost la primul eveniment, organizat doar de Men’s Cave, la sărbătorirea unui an de existență. Vin bun, oameni mișto, conversație sprințară, vreo 30-40 de persoane prezente, oameni care oricum veneau în magazin. Nu știu dacă au făcut și ceilalți evenimente de-astea, că nu-i cunosc și nu m-au invitat. Dar, dacă au făcut, probabil că la fel a fost: fiecare cu cei câțiva ai lui.
Ideea a fost simplă. De ce să facem noi trei evenimente mititele când putem să punem banii și visele în aceeași căciulă și să facem unul mare și frumos? Așa-i că pare extrem de la îndemână? E, vă spun eu că nu e. Pentru că sunt momente de contradicție, orgolii, frustrări, invidii care trebuie, toate, lăsate la o parte. Nu-i deloc ușor, mai ales prima oară.
Aș vrea să vă spun că evenimentul nu a fost un succes. Ci a fost un IMENS SUCCES! Au fost mulți oameni, mai mulți decât se aștepta oricine. A ieșit o harababură simpatică, în mijlocul străzii, cu oameni îmbrăcați frumos, cu muzică mișto, băutură fină și foarte mult networking. Eu, personal, am întâlnit prieteni cu care nu mă văzusem de ani mulți, am cunoscut oameni pe care îi știam doar din virtual, am stabilit întâlniri, am adunat numere de telefon. Nu mai conta care din cele trei magazine invitase pe cine. Nu mai conta nimic altceva în afară de atmosfera mișto de pe Bărăției.
La sfârșit fiecare din oamenii de acolo a plecat acasă cu o amintire frumoasă, care îi va reveni de fiecare dată când va trece pe strada aia, care probabil că îl va aduce înapoi acolo, la oamenii ăia faini. În loc de 20 de clienți, fiecare magazin a avut acces la câteva sute.
Dragii mei colegi de breaslă din industria muzicală, din exemplul ăsta atât de frumos și simplu vă invit să învățați că, pentru a reuși lucruri cu adevărat mărețe, lucruri care depășesc puterile fiecăruia dintre noi acum, e nevoie să lucrăm împreună. Să facem efortul de a storci frustrarea și invidia, de a renunța la gloria indivduală visată pentru cea reală obținută împreună. Trebuie să vorbim între noi, să ne organizăm noi, să creăm împreună. Luați separat suntem, fiecare dintre noi, parte dintr-o industrie puberă, plină de diletantism. Poate împreună am putea reuși să ne umplem unii altora lipsurile, poate am putea să aducem cu adevărat schimbări în peisajul ăsta halucinant de haotic care e industria muzicală românească.
Vi se pare că-s prea lacrimogen-motivațional? Poate că sunt. Am păstrat două exemple pentru final. Cum ar arăta îmBărăția industriei muzicale:
- Tu ești artist începător. Și mai ști pe încă unul care e la fel de pafarist ca tine. Ce-ar fi să stabiliți împreună un program de studiu, ce-ar fi să faceți schimb de acele puține informații pe care le aveți? Ce-ar fi ca două trupe de liceeni să-și pună alocațiile și banii de la părinți împreună și așa să cumpere echipamente mai multe și mai bune decât ar putea vreodată avea doar una dintre trupe?
- Dacă pe Arena Națională ar cânta Delia, Loredana, Carla’s Dreams și Vunk, fiecare pe scena lui, într-o poveste mare făcută de toți împreună, oare chiar nu s-ar găsi 20.000 de români care să vină și s-o trăiască împreună cu ei? Și dacă acum îmi săriți în cap cu numele pe care le-am ales, vă rog opriți-vă! Trageți aer în piept! Încă o dată! Acum înlocuiți numele alea cu oricare vă fac vouă plăcere și mai citiți o dată articolul. Mulțumesc.
Trebuie să învățăm un lucru esențial: ca să putem să ne fim unii altora concurenți, trebuie mai întâi să construim împreună o industrie sănătoasă. Noi suntem generația care trebuie să facă asta, noi suntem copiii care trebuie să deseneze terenul de Frunza, ca să ne putem apoi juca toți.
