M-am bucurat să văd cum articolul meu de ieri a strâns multe lecturi și surprinzător de puține păreri divergente. Un comentariu de-al lui Florin Grozea, precum și un interviu al unui Om pe care îl respect foarte mult, Anca Lupeș, m-au făcut să vreau să nu mă opresc din scris. M-am referit ieri la așteptările total greșite ale oricărui producător muzical și/sau artist din România conform cărora orice piesă iese de la el/ei din studio trebuie neapărat să fie hit. Ziceam eu că “de ce se întâmplă asta” e o întrebare de un miliard de puncte. De fapt toate punctele astea se strâng laolaltă într-o pată cețoasă și gri, pe care am de gând să încerc să o lămuresc.
Să ne situăm din nou la momentul în care oamenii sau omul care a lucrat la o piesă “dă ultimul save”. În momentul acela piesa are cea mai bună formă din punctul de vedere al celor care au zămislit-o. Reacția normală este ca acea piesă să fie testată. Măcar un pic. Pe vremuri, trupa o cânta o vreme în concerte. Poate doar un fragment din ea. Ca să vadă cum reacționează lumea, să o audă cum sună pe scenă, cum pică. De multe ori, după astfel de testări, piesa mai suferea niște modificări sau era pur și simplu dată deoparte, pentru că, nu-i așa, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Casele de discuri nu cumpărau niciodată un artist nou fără să-l fi văzut în acțiune într-un concert. Scouterii voiau să vadă artistul și priza lui la public. Felul în care el știa să facă magie din muzica sa. Asta pentru că o casă de discuri știa foarte bine că, pe lângă felul în care muzica sună pe disc, marii artiști au nevoie de ceea ce la noi se cheamă “smanes”, talentul de a controla mulțimea. Doar așa se pot crea artiști în adevăratul sens al cuvântului, produse muzicale care să reziste mult timp pe piață, să ajungă să aducă mulți bani, să influențeze muzica și opinia publică, să devină idoli.
La noi în România, pentru că industria muzicală a apărut în era post-vinil și a fost violată întru maturizare în epoca post-CD, lucrurile și-au găsit un făgaș al lor, total nefiresc. Eliberarea pe care Internetul a adus-o artiștilor în alte țări la noi n-a fost deloc percepută așa. De fapt, n-a fost perepută în niciun fel. Din punctul meu de vedere există doi mari vinovați pentru acest lucru: ignoranța artiștilor și a staff-ului lor personal (voi numi astfel orice om care se ocupă de acel artist și nu face parte din staff-ul casei de discuri) și reaua voință a caselor de discuri.
Despre ignoranță i-am auzit, în momente diferite, pe doi dintre jucătorii mari de pe piață, Cristi Ochiu (Guess Who, Grasu XXL, Paraziții, Anda Adam) și Cristi Stan (Vunk), spunând că fac parte dintr-un business făcut în cea mai mare parte după ureche. Sunt oameni care nu au studii de specialitate, care de multe ori au abandonat facultatea pentru a-și crea business-ul. Excepția se numește Anca Lupeș, cu diplomă de la Berkeley, care preferă să mustăcească liniștită de la ea din birou decât să coboare într-o piață mult prea dezordonată pentru vreuna din regulile pe care le-a învățat ea. Anca încearcă, totuși, ceva (și o apreciez imens pentru asta): e dispusă să împartă din ce a învățat, organizând cursuri. Dar e singura. Încă e singura.
Cât despre cel de-al doilea motiv, aș vrea să rămân succint, deși tare mă arde să zic mai multe. Dar foiletonul ăsta trist nu se va încheia aici. Vă promit. Sunt însă niște subiecte despre care mai am nevoie de documentare.
Să ne întoarcem la artiștii noștri. În momentul în care o casă de discuri negociază un “master” (adică varianta finală a unei piese muzicale – extrem de simplist explicat), îi este mult mai ușor să o facă dacă acea piesă nu a ajuns la urechile nimănui în afară de cei prezenți la acea negociere. De ce? Foarte simplu. Pentru că negociază potențialul de succes al unui cântec… și-atât!
Una e când artistul vine cu o piesă care are deja câteva sute de mii de vizualizări adunate într-un timp scurt pe canalul său de youtube, o piesă care are filmări din concerte unde sunt mii de oameni cu mâinile în aer, ba (Doamne ferește – din punctul de vedere al casei de discuri), care este deja difuzată sau solicitată spre difuzare de către radiouri. Pentru că în momentul acela artistul/producătorul are CEVA de negociat. Are certificarea faptului că marfa pe care el o oferă e de calitate.
Altfel, într-o piață unde muzica “se arde” (se consumă) extrem de repede, unde genurile muzicale la putere se succed cu mare viteză, argumentul că un studio a produs nu știu câte hituri de top 10 în ultimii câțiva ani nu cântărește foarte mult. Doar în România s-au succedat la putere în ultimii 5 ani nume despre care acum nu se mai aude mare lucru: Play&Win, Deepside Deejays, Rappin’ On, David Deejay. Toți oamenii ăștia nu au vândut hituri, ci potențiale hituri atunci când le-au semnat.
Prin această tehnică de negociere casele de discuri au făcut rău din foarte multe puncte de vedere. Iată-le pe cele pe care le pot vedea eu, dar cu siguranță că sunt mult mai multe și vă invit să completați voi, dacă îndrăzniți:
– prețul de achiziționare a rămas foarte mic, menținând producătorii români într-o dependență financiară mare față de cumpărătorul lui. Una e să vinzi o piesă pe 1.500 de Euro, ceea ce înseamnă că ai mare nevoie să vinzi o piesă și luna viitoare ca să plătești chiria, rata și papa, alta să încasezi pentru un master măcar 7.000, ceea ce ți-ar permite să ai bani câteva luni, să ai timp să îți rafinezi muzica, să ai bani să cumperi echipamente de studio mai bune.
– foarte multe astfel de “potențiale hituri” s-au dovedit a fi flops-uri. Pentru casa de discuri problema nu e atât de mare, pentru că investiția lor e minimă. Plătesc un preț extrem de mic pe o piesă, despre care, pentru că nu știe nimeni dacă va fi hit sau nu, nu pot spune dacă “merită” un videoclip. Trebuie să vedem dacă “intră pe radio”. Dar radiourile, după cum am mai spus-o, nu fabrică hiturile, ci le difuzează. Iar o piesă cu un clip (oricât de simplu) va avea o priză mai mare la public decât un “lyric video” sau pur și simplu varianta audio. (Voi explica de ce într-un articol următor). Așa că imediat după lansarea single-ului toată lumea stă și așteaptă să intre pe radio. Atitudine foarte greșită. (Promit să scriu și despre asta).
– prin achiziționarea masterului, îi creează artistului/producătorului o expectanță falsă. În momentul în care o casă de discuri a hotărât că dă banii pe un “single” (deși ăsta e un cuvânt folosit fără niciun fel de noimă în zilele noastre), cei care au făcut acea piesă sunt convinși că piesa lor va fi hit. Doar a zis casa de discuri asta, plus că le-a dat ceva bani. Artistul/producătorul își zice: Oamenii ăștia care trag sforile în muzică vor face imediat ca piesa să intre pe radio, apoi filmăm clipul, vin concertele și ne umplem de bani. Din păcate, pentru casa de discuri calculul se face altfel. Achiziționând un master necunoscut la un preț minim, îi pot închide gura artistului timp de câteva luni, timp în care omul ăla nu are voie (nevoie va spune casa de discuri) să mai scoată altă piesă, pentru că e în promovare cu “single”-ul ăsta. Iar publicul și mai ales radiourile nu trebuie derutați. Label-ul blochează astfel cel mai important canal pe care îl pune la dispoziție prezentul: cel direct al artistului cu fanii săi. De ce? Pentru că în timpul în care casa de discuri se face că face sau chiar face niște lucruri ca piesa să “intre pe radio și pe tv”, artistul/producătorul ar putea crește o piesă nouă, care să devină hit mai mare și mai repede decât masterul achiziționat pe bani puțini. Adică s-ar întrezări momentul de neconceput pentru casa de discuri în care artistul ar avea voce și la negociere, nu doar în studio și pe scenă.
Se cunosc în bransă cazuri faimoase de astfel de negocieri. În măsura în care voi putea aduna destule informații, am de gând să public vreo câteva, ca studiu de caz.
Imaginea pe care mi-o conferă mie personal casele de discuri din România este a unor personaje disperate care încearcă să acopere cu mâinile lor dolofane găurile dintr-o țeavă prin care apa tâșnește din ce în ce mai puternic. Hegemonia lor nu se mai bazează de foarte multă (sau nu s-a bazat niciodată la noi) vreme pe nimic logic.
Note:
1. Am folosit “artist/producător” pentru a acoperi o plajă semantică mare. Prin acest termen m-am referit de fapt la întreaga echipă care se așază la masa negocierilor având de cealaltă parte casa de discuri. Cu alte cuvinte, oricine nu e casa de discuri. Am de gând să explic fiecare din acești termeni într-un limbaj pe care voi încerca să-l fac cât mai pe înțelesul tuturor.
2. Ghilimelele care apar din loc în loc sunt pentru a marca expresii uzuale în discuțiile dintre casele de discuri și artiști/producători.
