A existat o vreme cand ma visam artist. Actor, mai precis. Si cum probabil am mostenit indeajuns de multa inginerie de la parintii mei, am prostul obicei ca atunci cand am un vis sa ma astern lucrului imediat pentru a-mi transforma visul in realitate. Poate tocmai dramul asta de inginerie m-a “pazit” de viata aceea prea poleita, prea butaforica. Cu toate astea, intr-un fel sau altul… mereu le-am dat tarcoale lor… artistilor, cu sau far’ de voia mea.
Sa revenim, totusi, ca n-am de gand sa-mi scriu autobiogriafia. Asadar, prin clasa a XI-a eram un viitor actor convins. Ca atare, am mers in cel mai frumos loc in care se deprinde mestesugul artei actorului cu lacrimi, cu truda, cu transpiratie, cu minciuna si cu parapon. In “Pod”. Acolo, la etajul IV al Casei de Cultura a Studentilor, am invatat sa spal scena pe care voi juca, sa schimb si sa repar becuri de proiectoare, sa pun lumina, sa fac decor, sa caut costume si… putin, dar putin de tot, sa fiu actor. Sunt multi ani de cand n-am mai trecut pragul Podului, insa multe din lucrurile pe care le-am invatat acolo imi sunt de mare ajutor si azi.
Ca Podar aveai bucuria sa participi la felurite festivaluri studentesti de teatru de prin tara in calitate de concurent si, evident, spectator. Asa intrai in contact cu blazarea, cu invidia, cu lauda de sine… ma rog.. cu toate bubele meseriei de actor, inca inainte de a fi invatat cum sa intri in scena, de fapt. La unul din aceste festivaluri… cred ca la Targu Mures… stateam in sala, alaturi de alti participanti, si priveam un spectacol in care lipsa de experienta era mascata destul de bine de un avantgardism extrem. “Metafora actului artistic” era atat de puternica incat te musca de spirit la fel cum te zgarie pe simtul estetic o femeie foarte machiata si foarte beata.
Sincer, nu mai stiu nici macar cum se numea spectacolul, daramite ce trupa de studenti era pe scena. Ce stiu, insa, este ca atunci, in sala aceea am inteles ce inseamna sa traiesti PRIN teatru. Nu pentru, nu din cauza sau datorita, nu ca-ti place sau ca-l iubesti, ci SA FII teatru. Spectacolul se termina cu actorii care imparteau flori imaginare spectatorilor din primele randuri. Acest lucru se intampla pe aplauze, ceea ce insemna ca viata florilor impartite era scurta cat gestul acceptarii. Apoi palmele isi reluau miscarea ritmica, iar biata floare imaginara abia daruita, murea, ne-imaginata fiind de nimeni.
In primul rand statea un regizor batran, cred ca al trupei “Thespis” din Timisoara. Intamplator, il priveam cand a primit floarea. El n-a mai aplaudat, ci a stat, zambind, in picioare, lasand floarea imaginara sa traiasca intre degetele mainii lui drepte. Era un domn distins, cu parul si barba albe, ingrijit tunse. Era imbracat cu eleganta simpla si nimicitoare a barbatului cu stil. Era un domn. Un domn care tinea o floare imaginara in mana, intr-o sala plina de lume care aplauda un spectacol ce se terminase, ucigand astfel cateva zeci de flori imaginare. As putea comenta gestul. L-as putea interpreta in multe feluri. Il las, insa, sa nasca explicatii in mintea fiecaruia dintre voi… De ce a facut el asta? Ganditi-va, dar lasati-va gandurile sa zboare departe, nu le inlantuiti!
… Si inchei povestea asta, care pentru mine a fost revelatorie, spunandu-va ca am avut norocul ca, dupa ce am iesit din sala si am ajuns pe strada, sa-l vad pe elegantul “Dom’ Profesor” de la Timisoara mergand singur si drept pe strada. Avea floarea in mana. Nu stiu unde a dus-o. Nu stiu daca a pus-o intr-o vaza de cer sau daca a sadit-o in pamantul fanteziei lui. Poate i-a oferit-o fetei din vis sau poate a asezat-o pe mormantul sperantelor ucise de-a lungul unei vieti.
Eu, atunci, am inteles ce inseamna sa traiesti teatrul. Si m-am indoit de mine.
