Franz Kafka – „Meditation”

kafka meditation

Cărțile primite cadou sunt un lucru minunat. Atunci când le primesc mă întreb ce anume din personalitatea mea l-a făcut pe „darnic” să aleagă FIX cartea aia pentru mine. Citindu-le, de multe ori descopăr autori pe care eu altfel nu i-aș fi cumpărat niciodată. Iar apoi, când își iau locul cuminți, tăcute și aproape triste in bibliotecă așteptând o recitire care, la cum se învâltorează viața asta, riscă să nu mai vină niciodată, cărțile-dar își păstrează pentru mine o firimitură de bucurie. Bucuria ochilor care o descoperă întâmplător, în timp ce se află în căutare de pradă nouă. De multe ori mi s-a întâmplat să scot o carte-dar din bibliotecă și s-o răsfoiesc nu pentru a reciti fragmente din ea, ci pentru a rechema amintirea omului și a momentului ce mi-au dăruit-o. Cartea asta e primită în dar atunci când mă așteptam mai puțin, dată firesc, primită la fel. Ca totul, mai apoi.

Relația mea cu Franz Kafka a început un pic cam devreme. Pe vremea când nu eram îndeajuns de copt încă pentru el. L-am citit cu plăcere și atunci, fără să-l pătrund însă în toate ungherele-i prăfuite. Pentru că, fără să vreau să-l ponegresc în vreun fel,  scriitura lui naște la mine în cap imaginea unui raft cu dosare pline de praf, undeva, într-un pod cu mult lemn și soare. Până și mirosul locului aceluia mi-e dat să-l simt uneori. Miros de casă a bunicilor prin care nu și-a mai târșâit nimeni pașii de mulți ani.

N-am să intru în detalii biografice explicative ale stilului. N-am să-l numesc predecesor al lui Orwell sau Nabokov. Nici măcar n-am să vă povestesc despre alte cărți de-ale lui pe care le-am citit. Am să vă spun doar că e hipnotic. Exact la fel ca o casă pustie, dar plină de amintiri. Cuvintele lui au puterea de a te face să ridici ochii din carte fie și numai pentru o clipă, doar pentru că imaginea pe care ele o nasc este atât de vie, încât are nevoie de un orizont adevărat în care să se piardă.

Ok, v-ați prins, da? Îl ador pe Kafka.

„Meditation” nu este propriu-zis o carte. Nici măcar o culegere de texte nu prea poate fi. Nu e nici poezie și nici proză. Cred că asemănarea cea mai potrivită ar fi cu un caiet de schițe al unui mare pictor. Din tușele acelea grăbite un ochi de expert deslușește într-o clipă geniul, în timp ce noi, întunecați profani, simțim doar forța de necrezut ce poate poseda o linie. Așa-i cartea asta. Schiță după schiță se aliniază ca un șir de shot-uri diferite aliniate pe bar, unul mai bun decât altul. Iar ora e târzie, tu nu le mai refuzi.

Sfatul e de prisos, că nici mie nu mi-a reușit: a se consuma cu moderație.