Nu pot spune ca am trait in comunism. Aveam aproape 11 ani in decembrie 1989, carevasazica nu destui incat sa am amintiri clare despre Epoca de Aur. Imi amintesc doar de “fereala” generala, de cozi, de cele cateva marci (ca branduri nu le pot spune) la care aveam acces, de jocurile din spatele blocului, de bataia pe care o incasam la scoala de la tovarasa… Hai ca nu-s chiar atat de putine. Comunismul, insa, nu a apucat sa isi lungeasca gheara asupra formarii mele ca om. De asta au avut grija si parintii mei care, dupa puterile lor, m-au ferit cat au putut. Am trait, insa, destul ca sa pot sa nu spun vreodata ca era mai bine “inainte”. Iar dragostea mea pentru istorie m-a facut sa citesc indeajuns de multe randuri scrise de oameni destepti incat sa inteleg ca utopia comunista poate parea buna si frumoasa, insa pretul cu care s-ar ajunge la mult-trambitata egalitate ar fi insasi umanitatea din fiecare dintre noi.
Pe Liiceanu l-am admirat neconditionat. Ochii mei flamanzi de adolescent au absorbit indragostiti “Sentimentul romanesc al fiintei” al lui Noica. Si orice om i-a fost elev lui Noica nu poate fi, din punctul meu de vedere, decat un om infricosator de destept. Astfel incat, cu mintea mea necoapta de pe atunci, am incercat fara prea mult succes sa ii diger pe Liiceanu si Plesu, alegandu-ma cu o spoiala semidocta pe care acum incerc sa o remediez. Cu siguranta ca nu “Dragul meu turnator” este cartea care sa iti deschida mintea catre gimnastica inteligentei practicata la nivel de performanta la Paltinis. Are doar cateva fire gingase de filosofie, prezente acolo doar pentru a te ajuta sa intelegi mai abitir groaza cu care un om destept si normal la cap putea privi aberatiile firesti in epocii Ceausescu.
Gabriel Liiceanu este un domn. Pana si intepaturile pe care le aplica “dragului” sau turnator, desi foarte multe, sunt imbracate in catifea. Documentele seci si pline de aschiile unei deja arhaice limbi de lemn a Securitatii sunt comentate cu umor subtire si ascutit, incordarile de pe atunci sunt privite cu indulgenta… Poate prea multa. Cu toate astea, revolta a ramas. Revolta omului care descopera ca fiecare secunda a existentei sale era privita, ascultata, analizata si dezbatuta de oameni care n-ar fi avut niciodata dreptul sa aiba acces la viata cuiva. O revolta care merita citita, pentru a intelege despre ce a fost vorba la noi in patrie in cruzii ani ’80. Eu am destule amintiri incat sa stiu ca asa a fost. Pentru cei mai tineri decat mine, insa, cartea asta este un exemplu. Fara sa fie incarcata de orori, ea relateaza sprintar o viata de om turnat in permanenta. Doar citind-o poti incepe sa intelegi necesitatea terorii si a permanentei vanatori dupa “dusmani ai poporului” care, de cele mai multe ori, erau chiar cei mai de seama reprezentanti ai sai.
Poate foamea noastra prezenta de non-valoare isi are radacinile acolo, in istoria plina de sange a inceputului comunismului sau in cea gri a apusului sau, cand inteligenta, educatia, familia buna erau tot atatea motive sa ajungi la parnaie. E o carte pe care ar trebui sa o avem cu totii in biblioteca. Unii ca sa nu uitam, ceilalti ca sa aflam ce a insemnat de fapt comunismul.
