Ganduri la coada sau odiseea unui dreptunghi din plastic

Din motive care n-au tinut decat de neatentia mea, am ramas fara permis. Nu mi l-au luat, puschea pe limba, ci l-am pierdut. Carevasazica sunt pasibil de amenda contraventionala daca n-am bucata de plastic care cine stie pe unde zace acum. Revenit din vacanta, ma vad nevoit sa-mi fac calutul alb sa inghita tavi mari de jaratic sub forma a mii de kilometri in fiecare luna. Ceea ce inseamna ca sansele mele de a primi amenda de care eram pasibil sunt considerabile.

Iata un rationament care m-a facut sa ma abat de la drumul meu obisnuit catre munca si sa dau o raita pe la Politia din Pipera ca sa-mi fac permis. Luni 13. Nu stiu daca ati fost pe acolo si nu stiu nici macar daca in alte locuri e la fel. Cert este ca procedura implica, aidoma oricarui alt demers de gen, birocratie. Doar ca aici funcitoneaza o mafie benigna pentru birocratofobi ca mine. In birouri dosite prin unghere ale cladirilor din jur, subzista kafkian o increngatura de functionari care iti completeaza fisele, iti dactoligrafiaza (da, da.. tzac tzac la masina de scris) formulare si iti calauzesc pasii servil catre ghiseele pe care trebuie sa le vizitezi intru implinirea doleantei.

PRIMUL GHISEU

6-7 persoane. Doua functionare. Evident, doar una lucreaza cu publicul. Cealalta vorbeste afectat la telefon. “Sigur ca va ajut, doar de-asta sunt aici. Daaaa… Veniti Dvs. aici si le rezolvam pe toate.” Dupa care emite un sunet de pisica satisfacuta, un galgait de ras tomnatic si inchide cu o mutra acra, continuand sa caute prin dosare, fara sa priveasca macar o data la noi, muritorii de la coada. Un uliu pandeste dameza care tocmai termina de platit. Sunt cu ochii pe el. Doar ca “tataie” din fata mea e si mai uliu. “Alo, domnu’! E un singur rand aici, sa stiti.” Trisorul (gras, trening, shaormist, lant de aur gros la gat) priveste prin el. Batranul nu se lasa. Ma pregatesc si eu sa execut foc de acoperire daca e cazul. Dar nu e. La cea de-a doua remarca uliul isi parcheaza linistit burta stransa intr-un tricou mulat la coada cozii. Ei sunt singurii care mai fac conversatie. Ei, adica shaormistul si un coleg de-al lui cu aceeasi structura adipoasa, dar parca imbracat mai de Doamne ajuta. Dupa cateva cuvinte deduc ca se cearta. Se pare ca grasul din spatele meu l-a batut pe socrul celuilalt. Se polemizeaza la modul general, pe tema dreptatii, a justificarii violentei… Niciunul din cei doi nu cedeaza ideatic pana in momentul in care parasesc primul ghiseu. Sunt pregatit sa trec la urmatorul nivel. Emotionat, urc pe trepte spre…

AL DOILEA GHISEU

De fapt, e pe alese. Sunt multe. Evident ca functioneaza doar doua. Din… sa zicem… 12. Cozile sunt aproximativ egale. Intr-un colt, doar doua persoane. Acolo sunt permise straine. Fiecare ghiseu este prevazut cu o cutie din lemn in fata, care serveste drept cabina fotografica, dar nici nu te lasa sa-ti dai seama daca ghiseul e dotat cu functionar au ba. Neincrezator imi var scafarlia in cateva cabinutze. Intr-una o roscata bondoaca isi scutura coama. Se sperie cand ma vede de parca as fi intrat peste ea in cabina de proba. “Nu e nimeni aici” imi spune ea paradoxal. E cam incurcata tinerica. Pila lui tati, evident. O sa vina careva la ghiseul “inchis” ca s-o traga in chip pe duduie, peste rand. Ma intorc la randul meu de la coada conturand un dialog fiintial cu bondoaca la mine in minte. Sunt spiritual, am replica, imi fac praf interlocutoarea ca intotdeauna in dialogurile imaginare. Odata aplicata lovitura de gratie, focalizez randul. Care de fapt seamana cu un grup eterogen de oameni care privesc, aidoma junei bovine catre poarta noua, toti catre deschizatura cabinei din lemn din fata lor. Primul la rand e un barbat. 35 de ani. Pantofi scalciati. Camasa si pantaloni galbeni, de aceeasi nuanta. Parul pieptanat cu gel spre spate – mafia fashion. Rasuceste in mana un dosar stufos si isi roteste ochii mici si speriat de jur imprejur. E clar: cauta un partener de conversatie caruia sa-i povesteasca… in sfarsit… totul.

In spatele lui vine un personaj colectiv. 4 baietzashi de vreo 20 si un pic de anisori. Unul pe genul uscat de slab. Din ala de te miri ca se fac curele cu gaurile atat de aproape de catarama. Astia-s vioi de obicei, iar asta nu face exceptie, saltand permanent de pe un picior pe celalalt. Ceilalti trei sunt pe genul fast-food in haine stretch. Mai ales tricouri. Privirea imi este invariabil atrasa de burta invesmantata in roz a celui mai genetic bronzat dintre ei. Baietii rad si glumesc, dar se vede ca isi joaca nepasarea. Ceva ii apasa… Dupa ei urmeaza un tip care a imbatranit frumos. Are fata de actor de soap. Are si defecte: blugii trasi prea sus… atat de sus incat niste cusaturi se vad strivite in anumite despicaturi ale corpului lui. Dupa el mai vine un personaj. 60 si ceva de ani, imbracat simplu. Miroase a naftalina si a vechi. E chiar in fata mea. Nas rosu, cu vinisoare sparte, ochi bleu spalacit. Parul carunt, tuns scurt. Are mare emotii.

Din ghiseu iese o femeie marunta. Se indeparteaza cu pasi mici si repezi, iar de pe fata ei nu pot deduce daca a izbandit sau nu. Intra omul in galben. Peste inamicii din fata mea, aud franturi de conversatie. Asta si pentru ca functionarul, a carui fata bonoma se intrevede prin chepengul cabinei, ridica vocea. A mirare insa, nu a enervare. Hopaaa…. caz greu! Incep sa privesc alarmat la ghiseele celelalte. Poate s-a mai deschis vreunul. E clar ca va dura. Nu vad nimic din cauza buzilor albe din lemn. Coada de langa s-a miscat in acelasi ritm pana acum. Exact cand cantaream mai abitir ce am de facut, norocul pare sa-mi surada.

– 4 persoane sa pofteasca la ghiseul 1. Doar 4, va rog!

Cei 4 care formau personajul colectiv se misca impreuna. Intre timp lucrurile par sa se precipite. Galbejitul iese din ghiseu cu o privire ce rataceste disperata de la o fata la cealalta, de parca tocmai ar fi aflat ca va muri peste 543 de secunde. Incearca, fara succes, sa-si gaseasca macar cateva cuvinte. Clipeste de cateva ori. Isi da seama ca e fara scapare, dar, in cele din urma isi ia inima in dinti si trece la atac: “Aveti cuma un pix?”, il intreaba pe batranul naftalina din fata mea. Din spatele meu se intinde o mana in carouri, in timp ce batranul inca se mai scotoceste prin buzunare. Ma uit. Un batran cu mustata. In spatele lui, o bruneta semi-bunoaca incearca din rasputeri (si reuseste) sa nu priveasca pe nimeni mai sus de genunchi. Ma gandesc ce viata plicticoasa tre’ sa aiba fata asta, in timp ce, imi dau seama ca sunt “next in line”, ca sa zic asa.

Intra batranul. Sta 20 de secunde si iese. Cu o foaie alba in mana. Tre’ sa dea o declaratie pe o foaie alba. Se indreapta cu pasi tarsaiti catre o masa, la care il asteapta asezata o doamna cocheta care vorbeste la telefon. Vazandu-l, se intrerupe o clipa si il intreaba de la inaltimea tronului ei imparatesc: “Ce-i dom’le?” Nu aud raspunsul batranului, pentru ca e cu spatele. Dar ea ii mai arde un sfichi de bici: “Te descurci?” Batranul se aseaza timid la masa, se apleaca si incepe sa scrie incet.

Exact cand iesea batranul se prezinta langa mine galbejitul, care zambeste umil si zice: “M-am intors.” Eu asta nu inteleg. Ai stat o data la coada, n-ai rezolvat. Ceea ce iti da, automat, dreptul de a te baga in fata mai apoi oridecateori doresti. Ma rog, nu comentez. Il invit pe om sa intre. Si aici incepe un dialog de 40 de minute. Asta n-a avut permis in Romania. A emigrat in Italia. Acolo si-a facut permis. Pe care l-a pierdut. L-a declarat pierdut acolo. Italienii zic ca l-au restituit. Omul zice ca nu l-a primit. Nici autoritatile romanesti nu-l au. Dar omul vrea permis romanesc acum. Pentru ca s-a intors acasa. Functionarul intreaba si asuda, asuda si intreaba. Se uite in jur, isi interpeleaza colegii. In cele din urma se apuca sa-i dicteze omului in galben o declaratie “pe propria-mi raspundere”. Dicteaza incet, litera cu litera. Doar asa poate scrie omul. Asta dureaza. Se vede ca functionarul e incurcat. Scos din rutina-i zilnica e temator ca o ciuta prinsa-n luminis de fascicolul lanternei unui vanator. Batranelul s-a intors de ceva minute in fata mea. Ca doar si el a mai stat o data la coada. A naibii regula. Batranelul se plictiseste. Incepe sa converseze cu primul de la coada alaturata. E barbatul imbatranit frumos care “a schimbat banda” intre timp.

Asa aflu si povestea batranelului. Dar nu ma mai intereseaza ca e taximetrist, ca l-au pradat nenorocitii, ca el a iesit sa dea jos valiza din porbagaj, ca ala era un drogat. Vreau doar sa plec. Sa se termine. Dar nu! Nu se poate! Batranul a gresit declaratia. A mai durat 40 de minute.

Sunt putin nervos in poza de pe permis.