Variante audio ale articolului: YouTube, SoundCloud, iTunes.
Când mi-a apărut vestea despre Gregory Porter care se întoarce la București în newsfeed m-am bucurat tare mult. Simpla vedere a știrii despre concert m-a făcut parcă să simt în suflet bucuria aia nesfârșită pe care doar soul-ul și funk-ul ți-o pot da. Mai târziu, aflând că prietenii de la Loudcity (Kirk) și Dark Side Entertainment (Alin Voica și Cătălin Davidescu) sunt zărghiții care riscă Sala Palatului pe un artist care nu-i în niciun trend, pe niciun radio și n-are loc în niciun top de pe la noi din patrie, i-am felicitat pe care cum i-am prins. Adică la MMB.
Despre Sala Palatului ca venue am mai scris, ca și despre marea criză de astfel de spații pe care o are Bucureștiul, așa că n-o să mai bat apa în piuă pe tema asta. Deși e de căcălică rău ca un oraș de peste 2.000.000 de locuitori să nu aibă unde să organizeze cântări indoor.
Gregory Porter este genial. Și dacă are cineva chef să mă contrazică, îl invit din toată inima mea să stea cumincior în public cu proxima ocazie și apoi să mai deschidă pliscul dacă va mai avea de ce. Vocea lui e un instrument care-i de la Doamne-Doamne, direct. Adâncă. Atât de adâncă încât te întrebi dacă urechile noastre sunt în stare să capteze tot ce e în stare omul ăsta să emită. Puternică. Atât de puternică, încât pentru anumite pasaje omul se dădea vreo doi metri în spate față de microfon ca să nu dărâme amărâta asta de sală flaușată de o avem. Sigură. Atăt de sigură, încât tot concertul putea fi asemuit cu o pimbare pe care o faci cu 20 de kilometri pe oră la volanul unui Lamborghini. Sau ca muzica pe care o asculți pe un sistem audio care poate imens, dar pe care îl ții la 20% din volum. În orice clipă a concertului Gregory Porter îți dă impresia că fredonează. Că totul pentru el e o joacă și că în orice moment ar putea să lase vocea aia genială a lui să îți despice mintea și sufletul.
Îmbrăcat la 4 ace, cu misterioasa lui șapcă-glugă pe cap, cu auriul bijuteriilor, pe care doar negrii știu să le poarte, strălucind în lumina reflectoarelor, cu statura lui de fotbalist american, Gregory Porter s-a jucat cu sufletele noastre timp de 2 ore fix cum a vrut el. Fiecare notă care îi ieșea pe gură avea cale directă spre ce simțeau oamenii din fața lui. Am zâmbit, am râs, am dansat, m-am înfiorat la comanda răspicată a glasului lui Gregory Porter. Până și piesele care nu erau ale lui, ci ale marelui Nat King Cole a știut să și le însușească. Iar ăsta e un pariu tare greu de câștigat, care poate indica infatuare de nu-i rezolvat în mod desăvârșit. Ascult acum, în timp ce scriu, albumul lui “Nat King Cole & Me” și mă minunez încă o dată cum omul ăsta reușește să ducă mai departe fără să dărâme, fără să se piardă, fără să meargă pe căi bătătorite de alții.
Trupa din spatele lui Gregory Porter a fost un spectacol în sine. Nu prea cred ca ai fi avut voie, ca muzician, să lipsești de la asemenea spectacol. Puteai să fii ‘tălică tobar de thrash, basist de divă pop, acordeonist de taraf sau dj de nunți – spectacolul muzicii pe care au făcut-o oamenii ăștia împreună n-avea cum să nu te dea pe spate iar și iar. Basul și toba s-au îmbinat perfect, fără ca acei doi instrumentiști să se privească vreodată. Eu am crezut că erau certați și poate chiar erau. Basistul, care în cea mai mare parte a concertului a folosit un contrabas, era întors aproape cu spatele spre baterist, care era oricum în lumea lui. Bețele-i plecau, din când în când, necontrolate parcă, în niște solo-uri complicate și înfricoșător de surprinzătoare. Când, spre sfârșit, basistul grăsun și zâmbitor și-a așternut un bass electric peste burdihan și a venit momentul lui de solo, lumea a intrat într-un soi de transă, în care ochii nu se dezlipeau de la ce scotea vrăjitorul ăla din 4 coarde de metal în timp ce corpurile se bâțâiau pe ritm.
Față în față un pian clasic și o orgă Hammond la fel de clasică. Au jucat pase tot concertul. Fie notele mitraliate de pian erau purtate și gingășite de niște acorduri lungi pornite din clapă, fie momentele în care Hammond-ul își făcea de cap erau aduse înapoi pe Pământ de câteva acorduri liniștitoare de pian. Nu mai văd la distanță, dar, de unde am stat, mi s-a părut că pianistul era cel mai vârstnic dintre instrumentiști, în timp ce clăparul era Prâslea. Nu știu dacă așa a fost, dar mie mi-a plăcut să cred ca toate dialogurile alea s-au purtat și între două generații, nu doar între două perechi super-talentate de mâini.
Cu doar câteva zeci de centimetri mai înalt decât de instrumentul, saxofonistul m-a lăsat mască prin control și prin delicatețea cu care făcea pasul înapoi, lăsând prim-planul unui alt instrument oricând era nevoie. Din nou, o stăpânire perfectă a instrumentului care, aparent, nu necesita niciun fel de efort din partea muzicianului.
Public a fost mult mai mult decât m-aș fi așteptat, chestie care m-a făcut să mă bucur ca un copil. Astfel de momente perfecte pe scenă trebuie văzute de cât mai mulți oameni, ca magia adevăratei muzici să nu se piardă în zilele astea de le trăim noi, în care să dărâmi mituri e atât de cool, încât idolii nu se mai nasc de frică.
M-a întristat să văd atât de puțini oameni din industrie în sală. Lângă mine a stat Claudiu Purcărin (Nașu’), care n-avea cum să lipsească de la o cântare atât de potrivită cu sufletul lui mare. L-am zărit pe Berti Barbera, iar după cântare m-am întâlnit cu Hano de la Nightlosers și cu DJ-ul Alt Om. Am descoperit apoi pe Facebook că și Dan Byron fusese la concert. Dacă au mai fost și alții, ma bucur. Dacă nu, păcat. Concertul ăsta a fost lecție, minune, mașinărie de spălat suflete, râs-plâns și spectacol – all rolled into one.
