Haruki Murakami – „1Q84”

1q84

Nu înțeleg nici acum cum de s-a întâmplat minunea, însă a existat un moment genial astă-vară la SummerKiss Costinești, când toată lumea din jurul meu se îndeletnicea cu Murakami. Hai să nu vă las imaginația să zburde pe Câmpiile Elizee ale fanilor de carte. Nu mă refer aici la o plajă întreagă. Ci la câțiva oameni cărora le-am împrumutat sau dăruit volume scrise de japonezul ăsta aproape nebun, căruia îi  cam place  să ne ia creierul la mișto. Iubita mea era adâncită în „…țara aspră a minunilor„. O bună prietenă era cu un volum în spatele meu la trilogia despre care mă pregătesc să vă povestesc acum. După ea stătea la rând Tudor, mai tânărul și cuceritorul meu coleg care, atunci când nu-și pierdea persuasiv ochii mari și albaștri în privirea nevinovat-pofticioasă a vreunei „căprioare de litoral”, și-i mai arunca din când în când și pe pățaniile lui Aomame și Tengo.

Am scris introducerea asta pentru că, de când i-s eu fan, am convertit destul de mulți oameni din jurul meu la Murakami. Din câți l-au încercat, puțini au fost cei care n-au mai dorit și o a doua porție. Iar pentru asta eu sunt cât se poate de fericit.

Trebuie să recunosc că de data asta am simțit cum, pe ici pe colo, nea Haruki trage un pic de timp. Eu am înțeles că răbdarea japonezilor se măsoară cu alte unități decât a noastră, aia de latini năbădăioși. Dar preț de o sută de pagini toată lumea așteaptă în cartea aia. Detectivul îl așteaptă pe Tengo. Aomame tot pe el. În timp ce Tengo al nostru bănănie pe ici pe colo așteptând… nici el nu prea știe exact ce. Încordarea asta ce tinde spre paroxism te face să îți vină bâzdâcii și să o apuci și tu spre lumea aia cu două luni pe cer ca să-i grăbești un pic.

Nu vreau să mă înțelegeți greșit. Nu „mi s-a luat” de Murakami. Îmi rămâne idol, așa cum mi-a fost și până acum. Doar că, de data asta, am avut ceva de comentat. Cele trei volume sunt însă foarte bune și merită citite, pentru că în multele lor pagini e loc berechet pentru autor să ne înoade mintea între realitățile paralele la care se pricepe el atât de bine.

Vă sfătuiesc să vă notați piesele despre care vorbește Haruki Murakami în cărțile sale. Playlisturile romanelor sale sunt absolut savuroase. Eu aici am descoperit „Simfonietta” de Janacek, pe care o tot ascult de atunci, din când în când, cu mare plăcere.